Anul acesta se împlinesc 100 de ani de la nasterea >Cãpitanului<, nume ce i l-a dat generatia sa lui Corneliu Zelea Codreanu, descoperind în el pe omul aspiratiilor ei nationale, conducãtorul.

Se mai împlinesc si 61 de ani de la disparitia lui prin asasinarea nelegiuitã fãptuitã în anul 1938 de regimul regelui Carol II. I-au rãmas, asadar, numai 39 de ani în care sã-si dezvolte toatã personalitatea sa : harismã, intelectualitate, actiune politicã, cod de precepte morale, organizarea Miscãrii Legionare.

Acum, la un veac de la venirea lui în viatã, este poate legitim ca cineva sã se întrebe : ce a rãmas în urma sa ? Care i-a fost aportul la frãmântãrile istoriei noastre contemporane ? Cine a fost în realitate Corneliu Zelea Codreanu ? Cãci -iatã- timp de trei sferturi din veacul ce ne pãrãseste figura lui a fost demonizatã de unii si glorificatã de altii. Ce sã mai înteleagã cei care au fost îndopati numai cu neadevãrurile sistemului de desinformare al comunismului ?

De aceea cei care l-am cunoscut -din ce în ce mai putini- avem obligatia moralã sã scoatem la luminã adevãrul acestui om, sã proiectãm la scarã naturalã statura marelui român care a fost Corneliu Zelea Codreanu. Credem, prin aceasta, cã facem un bine poporului nostru, scotându-l din letargia necunoasterii în care a fost tinut atâta amar de timp.

* * *

Corneliu Zelea Codreanu a fost o personalitate harismaticã. Nãscut în sânul poporului sãu, i-a pãtruns tainele sufletului, i-a înteles durerile si nãzuintele si s-a angajat total în opera de redresare a acestuia. Nu si-a precupetit viata, cu toate cã a simtit încrucisându-se pe undeva spectrul întunecat al pãdurii Tâncãbesti, unde sbirii lui Carol II l-au sugrumat.

A rãmas de la el, schitatã clar, o cugetare asupra vietii individului cu rosturile sale si a Neamului cu finalitatea sa în istorie. Se grijeste de viata omului privitã din punct de vedere escatologic, care trebuie sã se conducã numai dupã >legile eterne de viatã< si sã abandoneze cãrãrile false ale unui hedonism la modã. Se ocupã si de viata, de aspiratiile natiunii, de drepturile si datoriile ei, de componenta ei de-a lungul timpului istoric, de forma idealã a Statului care o reprezintã în lume, de relatiile dintre clasele sociale, de armonia si solidaritatea ce trebuie sã domneascã în sânul ei.

Chiar dacã nu vastã -ca volum- opera lui în acest domeniu al gândirii este profundã, actualã -atunci ca si acum- cu incursiuni în toate domeniile de trãire individualã sau colectivã, cu idei proaspete care surprindeau pe contemporanii sãi. Acestora le sugera teme, le punea la dispozitie material demn de a fi studiat, adâncit, extins si explicat. Gândirea lui a atras dupã sine marea majoritate a intelectualitãtii de vârf a României.

În sectorul politicii contributia sa este enormã si realizatã într-un timp extrem de scurt : abia 10 ani.

Nu a fost un teoretician în politicã. Nu si-a confectionat apriori un sistem de gândire politic, o ideologie aliniatã mai mult sau mai putin curentelor la modã, cu programe prezumtioase, dar nerealiste. Dezvoltarea si multi-orientarea vederilor sale politice se produce gradual, pe mãsurã ce detecta carentele Statului român, care carente îngreuiau, dar mai ales primejduiau, viata si securitatea poporului. Si pe mãsurã ce descoperea aceste defecte, le ataca cu energie atât pe plan ideatic cât si prin actiuni concrete.

* *

Primul pericol ce depisteazã a fost comunismul, pe care-l combate cu virulentã. Aceastã primã manifestare politicã a rãmas constantã de-a lungul întregii sale vieti si a fost transmisã si organizatiei pe care a creat-o. A intuit cu o claritate profeticã, în ciuda vârstei fragede -avea numai 19 ani când începe lupta anticomunistã- primejdia ce pândea întreaga societate crestinã si mai ales tara noastrã, prin revolutia care se dezlãntuise în Rusia. Internationalismul militant si agresiv al comunismului si frivolitatea de care dãdea dovadã clasa noastrã politicã în abordarea acestei probleme, îl obligã pe tânãrul Codreanu sã se avânte într-o luptã grea, periculoasã, contra bolsevismului. S-a spus de cãtre denigratorii lui -care nu sunt putini- cã anticomunismul lui Corneliu Z.Codreanu (deci si al legionarismului) era numai visceral, nãscut dintr-o urã nestãpânitã. Nimic mai neadevãrat. Acest anticomunism era strict rational. El s-a nãscut din constatarea pe care o face Cãpitanul observând pe teren penetratia primejdioasã a propagandei comuniste la noi.

Care era situatia în tarã în acei ani care urmau marelui rãzboi de întregire ?

În dezorganizarea si lipsurile inerente nãscute în urma unui rãzboi total si nimicitor, cum a fost cel din 1916-1918, ideile comuniste propulsate din afarã prindeau teren. Societetea românã cu lumea ei intelectualã, cu muncitorimea ei, cu soldati si ofiteri amãrâti care nu-si gãseau rosturile, era asaltatã -mai ales în provinciile noastre rãsãritene- de agenti comunisti, fie bãstinasi, fie strecurati peste Nistru.

Muncitorii, datoritã carentelor unei societãti în plinã reorganizare, intelectualii, (profesori, studenti) dintr-un snobism poate, (stângismul era la modã în lumea intelectualã, si nu numai la noi) se lãsau îmbroboditi de comunism si adoptau preceptele acestuia : distrugerea statului national, lichidarea societãtii >burghezo-mosieresti<, lupta contra lui Dumnezeu.

În putin timp (ceea ce denotã lipsa de convingere si de adeziune sincerã a românilor la ideile comuniste) Corneliu Zelea Codreanu schimbã aceastã stare de lucruri. Împreunã cu un mic grup de studenti si muncitori nationalisti dau bãtãlia contra comunismului si îi închide drumul cãtre sufletul poporului nostru. A fost o victorie importantã care îndepãrteazã pentru 25 de ani pârjolul bolsevic si care-l face pe Cãpitan sã spunã cã s-a convins acuma cã cel ce luptã, chiar singur fiind, în folosul si pentru dreptatea poporului sãu, va învinge. Agentii de penetratie comunistã sunt descoperiti, prezentati opiniei publice si obligati sã se retragã peste Nistru unii, sau în clandestinitate, altii. Atât lumea universitarã, cât si muncitorimea, ca si clasa de mijloc se aliniazã total si entuziast îndrumãrilor anticomuniste ale Cãpitanului. Împreunã cu Miscarea sa Legionarã au galvanizat poporul român în lupta anticomunistã.

Cã a avut dreptate în aceastã luptã a confirmat-o istoria ultimilor 50 de ani. În acest interval de timp ne-au fost atacate si alterate toate structurile : statale, sociale, economice, morale. Si iatã cã nici dupã cei 10 ani ce s-au scurs de la eliberarea noastrã de acest flagel al secolului, nu am scãpat încã de consecintele lui.

* *

În lupta sa anticomunistã Cãpitanul descoperã un alt factor care tulbura apele românesti : evreii. Dând piept cu hoardele agitatorilor comunisti constatã cã acestia fãceau parte, în majoritatea lor, din aceastã populatie alogenã cuibãritã pe la noi. Pretutindeni se izbeste de ei. Elementele evreiesti compuneau pe atunci sãgetile frontului subversiv din tara noastrã. Sobolii conspiratiei comuniste deschideau caverne în comunitatea nationalã. (De altfel, asta nu este o noutate raportatã numai la tara noastrã. Pretutindeni în lume, unde a fost agitatã ideea comunistã, în fruntea propagandei s-au aflat evreii si tot ei au creat primele structuri ale regimurilor comuniste în spatiile geografice pe care acestea le cucereau).

Asadar, >antisemitismul< Cãpitanului nu este de esentã xenofobã sau religioasã, cum se spune. >Antisemitismul< lui a fost determinat de necesitãtile luptei sale contra comunismului, în care descoperise marele pericol pentru existenta poporului nostru. Si toti acei care apãrau sau propovãduiau comunismul deveneau împlicit dusmanii românismului.

* *

Aceste stãri de lucruri desvãluie Cãpitanului un alt aspect deplorabil al treburilor noastre publice : politicianismul. Constatã cã tara noastrã nu era guvernatã cum trebuie. De aceea toatã aceastã atmosferã viciatã. Nu aveam politicieni de calitate. Dispãruserã prin lege biologicã marii oameni politici pe care i-a dat neamul nostru în secolul trecut, acei care au construit cu întelepciune, cu prudentã, cu tenacitate, o tarã unitarã si modernã. Urmasii lor, cu putine exceptii (care de altfel erau marginalizati), posedau o slabã substantã atât politicã cât si moralã. Ei nu mai sintonizau cu undele intereselor poporului pe care-l guvernau. Corneliu Z.Codreanu constatã o slãbire îngrijorãtoare a moralitãtii clasei noastre conducãtoare. Aceasta era usor coruptibilã si nu era interesatã decât de cãpãtuiala proprie. Slujeau cu usurintã intereselor altor natii ce ziceau cã ne sunt prietene, cã sunt >aliatii nostri firesti<. Acestea le ofereau beneficii, îi lãudau, le excitau orgoliul bãtându-i prietenos pe umãr.

Carenta aceasta a pãturii noastre politice l-a determinat pe Corneliu Zelea Codreanu sã ia atitudine contra ei si sã dispretuiascã aceastã >democratie originalã< pe care politicianismul o reprezenta la noi si în numele cãreia opera. Cãci un sistem politic sãnãtos, deci si democratia dacã posedã aceastã calitate, trebuie sã garanteze convietuirea nationalã, egalitatea în fata legii si a oportunitãtilor, libertatea, justitia, bunãstarea socialã, securitatea Statului si avântul în aventura istoricã a natiunii. Ceea ce >democratia< noastrã nu era capabilã sã facã. (Asa, spre exemplu, România a trãit , în regim democratic, 10 ani sub stare de asediu. Vointa poporului era denaturatã cu fiecare scrutin, fie prin promisiuni neîndeplinite, fie prin bãuturã care se oferea gratis alegãtorilor pentru a vota un partid determinat, fie prin timorarea lor de cãtre bande de agenti electorali ce amenintau si poluau linistea sectiunilor de votare, fie prin furt direct de urne si înlocuirea lor cu altele prefabricate).

Pânã la urmã aceiasi >democrati< l-au ajutat pe Carol II sã dizolve democratia si sã instaureze o sãlbaticã dictaturã regalã. Deci, acesti oameni ce se bãteau cu pumnii în piept pentru >salvarea democratiei si a libertãtii<, nu credeau deloc în ea. Pentru majoritatea lor democratia reprezenta numai un mijloc de cãpãtuialã, de afaceri veroase, de îmbogãtire frauduloasã.

Prin urmare, atitudinea >antidemocraticã< (termen cu care este catalogat Corneliu Z.Codreanu de cãtre dusmanii sãi) era în realitate contra viciilor fãrã numãr si margini ale acelei >democratii sui generis< pe care însisi strãinii o denumeau >democratie balcanicã<, ceea ce spune multe despre ea.

Si totusi Cãpitanul respecta vointa popularã, asa cum reiese din scrierile si declaratiile sale. El dorea sã se tinã seama de vointa poporului în slujba cãruia suntem cu totii, inclusiv >democratii<. Dorintele lui trebuiau luate în seamã. Chiar si o schimbare a fetei acestei democratii (cum s-a fãcut în Franta cu succesivele Republici : I-a, II-a, etc.) sau a îndepãrtãrii ei în folosul altei forme de guvernãmânt mai adecvate cerintelor unei determinate epoci din viata natiunii, dacã reprezintã vointa majoritarã a cetãtenilor ei, cine o poate împiedeca si cu ce drept ?

În momentul lichidãrii democratiei în 1938, prin lovitura de stat a regelui Carol II, numai Corneliu Zelea Codreanu si Miscarea sa Legionarã au protestat.

* *

Aceste luãri de pozitie ale Cãpitanului în contra unor factori ce-i considera primejdiosi pentru tarã : comunism, iudaism, politicianism maladiv, >democratie balcanicã<, l-au determinat sã-si înjghebeze propria organizatie de luptã : legionarismul. Care legionarism, pentru a fi eficient, trebuia sã porneascã de la bazã, de la transformarea omului, de la înnobilarea lui. Degeaba ai programe bune de guvernare dacã nu ai oamenii care sã le aplice aidoma. În omul legionar trebuia sã fie substituit interesul personal cu acela al dragostei pentru poporul care i-a dat mandatul ca sã-l guverneze. Nu de programe, spune Corneliu Z.Codreanu, are nevoie tara aceasta, ci de oameni cinstiti care sã le ducã la îndeplinire, de oameni în care sã ardã pasiunea nationalã. El preconiza o transformare interioarã a omului pe fundamente temeinice : umane, patriotice, etice, morale, spirituale. Alternativele pe care le oferã Cãpitanul circumstantelor politice românesti nu puteau da rod, în întelegerea lui, decât prin exaltarea valorilor morale ale omului. Acestea vor cãlãuzi si neamul nostru pe drumul destinului sãu istoric.

Acest fel de a întelege si de a programa lupta politicã a Cãpitanului se înscrie pe linia tuturor înaintasilor care au luptat si murit pentru apãrarea si înãltarea neamului românesc. Se înscrie pe linia nationalismului românesc traditional, acea poruncã lãuntricã care ne-a ajutat sã strãbatem secolele si sã înfruntãm atâtea primejdii. Însã nationalismul lui nu este agresiv, de expansiune, de încãlcare a drepturilor altor popoare sau nationalitãti conlocuitoare. Nationalismul românesc al lui Corneliu Z.Codreanu, adevãrat idealism colectiv, nu seamãnã deloc cu cel pe care ni-l prezintã massmedia, într-un haos de idei ce schimbã sensul notiunilor.

Lupta contra nationalismelor si încercarea de a fi devalorizate au început-o comunistii printr-o vastã actiune de dezinformare. Nationalismele împiedecau expansiunea revolutiei bolsevice. Erau o barierã ridicatã contra propagãrii si a pãtrunderii virusului rosu în organismul national. De aici furia propagandisticã care s-a abãtut peste nationalism. De aici minciunile insinuante si perseverente care au fost strecurate zi de zi în mintile oamenilor, alterând dreapta lor întelegere a fenomenului. (Ne referim la acele nationalisme adevãrate, nu la acele profesate prin barãcile unor saltimbanci politici, agitatori de meserie, care încearcã sã-si ridice un piedestal din învolburarea unor pasiuni nationale).

Nationalismul autentic nu este demagogie. El reprezintã un proces de interiorizare a natiunii , cãreia îi activeazã potentialul creator. Este o energie colectivã, un principiu activ care organizeazã sinteza socialã a unui popor si îi conservã personalitatea istoricã. Este si o valoare universalã (dar nu cosmopolitã), cãci toate popoarele -fãrã exceptie aproape- sunt nationaliste pentru cã îsi iubesc neamul, îl apãrã si scot în evidentã valorile lui culturale, etice, conceptiile lui despre >Dumnezeu, lume si viatã<, weltanschaung-ul lui. S-ar putea spune cã nationalismul este o misiune care perpetueazã în istorie specificul national al unui popor de la aparitia lui pânã în strãfundurile secolelor din urmã.

Corneliu Z. Codreanu a fost misionarul acestui nationalism, traditionalist în valorile pe care le propãvãduia, dar revolutionar în viata moralã.

* *

Aceeasi dezordine, aceeasi lipsã de viziune o constatã Corneliu Z. Codreanu si în strategia politicii externe a tãrii. Observã cu îngrijorare cum România era împinsã spre o aliantã cu URSS, care însângerase deja un popor si se pregãtea sã însface si altele, care distrugea biserici si îndemoniza omul. Aceastã apropiere ne era dictatã de Franta si Anglia pentru necesitãtile lor strategice, tãri care în acea conjuncturã istoricã nu ne mai puteau ajuta. Asa cã în învolburarea istoricã a anilor treizeci, când se mãrea tensiunea nãscutã între Marile Puteri ale lumii care fatal trebuia sã ducã la un deznodãmânt sângeros, când se stabileau pozitiile popoarelor ce-si ocupau locurile în taberele ce se aflau fatã în fatã, gata de înclestare, România s-a gãsit -din cauza greselilor politice ale oamenilor ei- singurã, fãrã un sistem temeinic de apãrare. Se prãbusiserã ca >un castel de carton< tot edificiul nostru de aliante, exact asa cum prevãzuse Corneliu Z. Codreanu : Societatea Natiunilor, Mica Întelegere, Întelegerea Balcanicã.

În acele tragice momente, când bucãti din tara noastrã erau râvnite de vecini hrãpãreti, între care excela Rusia Sovieticã, necesitãtile noastre de apãrare cereau adoptarea unei politici externe pragmaticã. Cerea sã ne apropiem de forte capabile sã ne ajute la nevoie. Asa numitii >aliati firesti< nu ne mai erau utili. Dar mai mult chiar , încãpãtânându-ne sã rãmânem alãturi de acestia, ne aliniam politicii rusesti. Alunecam asadar în bratele celui mai cumplit dusman al nostru care ne astepta cu fãlcile deschise.

Corneliu Z. Codreanu atacã cu vehementã aceastã politicã. Condamnã miopia politicienilor si a regelui. Îi avertizeazã de primejdia ce ne paste, le spune cã odatã intrati la noi greu ne va fi sã-i alungãm pe bolsevici din tarã. Ne vor impune ideologia lor, ne vor bolseviza si pe noi, ne vor descumpãni ca Stat, ne vor otrãvi sufletele, ne vor ucide credinta, scutul de apãrare al neamului nostru.

Dar oamenii nostri politici au rãmas insensibili la apelurile rationale ale Cãpitanului. Aceastã împotrivire a sa, acest denunt public al greselilor politicii noastre externe fãcut chiar în preziua rãzboiului, a grãbit asasinarea lui. Era un element periculos care perturba strategiile pro-ruse si anti-germane ale Occidentului. Noi eram hãrãziti -ca si alte popoare din jurul nostru- sã ne coacem în oala comunismului rusesc.

Ce a urmat , se stie .

* *

Asadar, în felul acesta se structureazã activitatea politicã a lui Corneliu Z. Codreanu. El deschide noi fronturi de luptã politicã pe mãsurã ce lua act de nevoile poporului, de defectele sistemului nostru de guvernãmânt si de lipsa de prevedere a oamenilor nostri politici care sminteau, prin incompetentã si inconstientã, viitorul României.

Lupta sa politicã a fost justã si necesarã timpului în care a trãit. A intuit ca nimeni altul din contemporanii lui problemele care frãmântau societatea româneascã si le-a atacat. El nu s-a înselat în selectionarea acestora, dovadã cã încã se suferã consecintele lor. Greutãtile care apãsau viata poporului nostru dãinuiesc si astãzi în mare mãsurã :

Comunismul, este adevãrat, a fost îngenunchiat dupã jumãtate de secol de dominatie barbarã, dar el nu a fost încã anihilat. Si nu va fi anihilat atâta timp cât cauzele care i-au dat aripi nu vor fi înlãturate : mizeria si setea de dreptate a multimilor. Rusia nu mai este o mare putere astãzi. Dar ea rãmâne în continuare un inamic potential pentru noi, încã de temut, si trebuie sã ne atintim privirile atente spre Rãsãrit. Asa cum ne-a spus Codreanu .

Iudaismul a scãzut ca volum în tara noastrã. Se pare cã a abandonat si comunismul, ceea ce este un factor pozitiv pentru noi.

Politicianismul a rãmas însã acelasi : pãtimas, venal, preocupat de bunãstarea personalã, fãrã milã pentru cei umili care sunt din ce în ce mai multi. În politica externã încã nu avem o strategie precisã acceptatã unanim : în timp ce unii politicieni îsi îndreaptã preferintele spre Occident (linie care este corectã si absolut necesarã astãzi), altii -destul de numerosi- îsi pãstreazã vechile nostalgii orientale.

Poporul nostru este dezorientat, demoralizat, fãrã sperante, sufocat de lipsuri si de mizerie. Tineretul, viitorul tãrii, este dezamãgit si el, fãrã perspective si nu se gândeste decât la abandonare, la plecare, spre a-si cãuta norocul vietii pe alte latitudini. Sentimentul national s-a transformat la unii chiar în urã, în antiromânism. Secole întregi românii s-au strãduit, cu jertfe nenumãrate, sã se strângã la un loc, pentru ca sã aparã astãzi concetãteni care sã cearã fãrâmitarea Statului în autonomii si -poate- federalizarea acestora. Grupuri amorale, sau alogene, ne fac de râs pe unde trec. Armata, Justitia, Administratia -aflate în mare parte sub influenta vechilor structuri- nu functioneazã. Cãruta statului se hodorogeste pe zi ce trece. Ne aflãm într-o situatie asemãnãtoare aceleia pe care o denuntã Corneliu Z. Codreanu într-o circularã intitulatã >O ruinã<, pe care cititorii o pot gãsi în cuprinsul acestei brosuri.

Iesirea României din impasul în care se aflã nu se poate face, credem noi, decât descoperind si reluând firul gândirii Cãpitanului : o tarã nu poate fi condusã spre bunãstare, spre securitatea ei, spre pacea socialã, spre edificarea unui Stat modern, dacã nu are oameni capabili, decisi sã înfrunte laolaltã cu poporul greutãtile schimbãrilor, oameni cu dragoste de tara lor si cu spirit de sacrificiu în slujba obsteascã. Învãtãmintele, normele pentru educarea si formarea unor astfel de oameni se gãsesc în scrierile Cãpitanului, sintetizându-se în urmãtoarele norme pe care le cere elitei conducãtoare :

- Sã trãim în sãrãcie, ucigând în noi poftele de îmbogãtire materialã.

- Sã trãim o viatã asprã si severã, cu alungarea luxului si îmbuibãrii.

- Sã înlãturãm orice încercare a exploatãrii omului de cãtre om.

- Sã jerfim permanent pentru tarã.

Numai urmând aceastã linie, linia dreaptã a românismului, tara noastrã va putea iesi din marasmul în care se aflã astãzi.

Cei care l-am cunoscut pe Cãpitan, i-am înteles frãmântãrile nationale si i-am urmat îndrumãrile, privim cu îngrijorare viitorul acestei Românii pentru care atâtia si atâtia si-au dat viata. Este timpul -poate suntem în ceasul 24- ca generatia tânãrã, generatia Revolutiei din 1989 care a învins comunismul în România, asa cum Corneliu Z.Codreanu l-a învins cu 70 de ani în urmã, si toti aceia care sunt nelinistiti de mersul acestei tãri, sã facã un pas înainte, sã se înhame la carul national si sã ne substituie. Este drept cã situatia este extrem de grea. Dar cu cât greutãtile sunt mai mari, cu atât mai mult trebuie sã sporeascã în noi vointa, îndârjirea si statornicia de a ne scoate tara din crizã. Cu încredere în fortele lor, cu credinta în Dumnezeu care ne vegheazã si cu iubire fatã de neamul românesc, vor învinge adversitãtile. Sã nu uitãm ce a spus Cãpitanul, cã cel ce luptã, chiar singur fiind, pentru binele tãrii sale, va învinge.

Poporul nostru meritã sã fie izbãvit. El are valori latente, are virtuti si vitejii care abia asteaptã sã fie potentializate, asa cum s-a întâmplat când a simtit chemarea istoricã a lui Corneliu Codreanu si s-a mobilizat în jurul sãu.

Rãmâne în sarcina generatiei tinere, generatie care nu a fost marcatã cu semnele bestiei rosii, sã reia lupta Cãpitanului si sã realizeze mãretul vis românesc al acestui mare vizionar al Neamului nostru, care a umplut cu personalitatea sa veacul ce acum se sfârseste.