*Ceea ce impresiona mai mult, din primul contact cu Corneliu Codreanu, era înfãtisarea fizicã... pãrea un zeu coborât printre muritori. Între ochi douã cute paralele indicau o puternicã concentrare interioarã. Ochii lui erau mari si verzi *

Astfel ne descrie Horia Sima în Histoire du Mouvement Legionaire (Editura Dacia, Rio de Janeiro) pe miticul si legendarul Cãpitan, a cãrui nastere în Iasi, la 13 septembrie 1899, o comemorãm anul acesta .

Aceastã impresie trebuia sã fie atât de electrizantã ; chiar si mie, care nu am avut norocul sã-l cunosc, mi-a insuflat vointã de lucru, prin fotografia sa, în timpul epocii mele de studentie. Fotografia era pe masa mea de lucru si numai încrucisând privirea mea cu privirea fixã a Cãpitanului, fãcea sã-mi disparã oboseala si înviorat reluam studiul.

Admiratia mea pentru Corneliu Zelea Codreanu a crescut si mai mult cunoscându-i opera, cunostintã care mi-a ajuns nu numai prin citirea publicatiilor sale, ci si prin lungi si folositoare conversatii cu doi tineri legionari veniti în Spania, în epoca când Garda de Fier era persecutatã de Antonescu : Aurel Rãutã si George Uscãtescu, -decedati acum- dragi colegi din Colegio Mayor Ximenez de Cisneros (cãmin studentesc, n.t.)care mi-au descris atât întâmplãrile triste sau vesele prin care a trecut si trecea Legiunea, cât si spiritul care-i mâna pe toti cei ce-l urmau pe Cãpitan. Atunci am stiut în amãnuntime de voluntarii legionari care au venit din acea natiune depãrtatã si prietenã ca sã lupte alãturi de noi si despre eroicul sacrificiu de la Majadahonda al lui Ion Mota si Vasile Marin.

În toti anii, la 13 ianuarie, data la care cei doi si-au dat vietile, iau parte la actul comemorativ care se sãvârseste la Majadahonda, lângã Crucea si Arcul de piatrã, care se înaltã pe o colinã. Dupã ceremonia religioasã si dupã depunerea coroanelor de flori, se pronuntã câteva cuvinte de cãtre cineva din asistentã. Eu sunt unul din acestia si recunosc cã spiritul Legiunii lui Codreanu se aflã acolo, înfioarã si înduioseazã întreg grupul reunit în acel loc.

Acest spirit, într-o oarecare mãsurã, ne-a fãcut sã vibrãm, când am întemeiat miscarea politicã Fuerza Nueva (Forta Nouã). Se petrecea la 2 mai 1966. A fost prezent si Horia Sima, seful Legiunii. Nu voi uita niciodatã sfaturile sale, fruct al lungii si încercatei lui experiente, asa cum nu am sã uit si alte lucruri care dovedesc cã, în ciuda distantei, aceleasi idei dau nastere acelorasi comportamente. Mã refer la atitudinea Cãpitanului de la Atelierele Nicolina, când si-a deschis drum printr-o multime vociferantã de comunisti, s-a suit pe acoperis, a smuls steagul rosu cu secera si ciocanul si a înãltat drapelul românesc. A vorbit apoi multimii, care, surprinsã de curajul acelui om, l-a ascultat cu respect. Ceva asemãnãtor s-a întâmplat în Alcazarul din Toledo, când dupã explozia unei puternice mine detonatã de comunisti, militia rosie s-a nãpustit spre fortãreatã, crezând cã de acum moralul supravietuitorilor îi va face incapabili de a rezista. Un steag rosu, deasemeni cu secera si ciocanul, a fost înfipt pe o bucatã de zid în ruinã. Însã unul din apãrãtorii Alcazarului, locotenentul Gomez Oliveros, s-a urcat pânã la locul unde fâlfâia semnul comunist, îl smulse cu furie, îl aruncã jos si împlântã în acelasi loc steagul rosu-galben al Spaniei.

Cãrtile sale, Cãrticica sefului de cuib si Pentru Legionari contin în esentã schema ideologicã si gândirea politicã ale lui Codreanu, care sunt foarte asemãnãtoare cu ale lui Jose Antonio Primo de Rivera (seful Falangei Spaniole, n.t.). În amândoi, si trecând peste înfierarea marxismului si a democratiei liberale a partidelor, (*Democratia distruge unitatea poporului român, divizându-l în fata blocului compact al puterii economice*, afirmã Cãpitanul ) existã o doctrinã comunã care apriori, dã mai putinã importantã programelor concrete si-si înfige rãdãcinile într-un mãnunchi de principii nemuritoare. Ne prisosesc programele ; avem nevoie de oameni, ar spune Codreanu. Dar acesti oameni nu sunt considerati numai ca bipezi, nici ca animale rationale, nici ca cetãteni care formeazã o masã electoralã bunã numai pentru votat, nici ca producãtori, distribuitori sau consumatori într-o piatã liberã sau colectivizatã, ci oameni noi, în acelasi sens pe care îl dã cuvântului Sf.Apostol Pavel. Omul este considerat miez al sistemului -si nu rasa sau statul- considerat ca o valoare moralã, sau spunea Jose Antonio, un purtãtor de valori eterne.

Astfel cã o necesarã transformare a structurilor sociale se va produce prin reforma omului, a revolutiei sale interioare , adicã a formãrii unui om care sã se domine pe el însusi înainte de a se dedica treburilor politice. Aceastã revolutie interioarã, adevãrar catarsis purificator, îsi are rãdãcinile într-o conceptie teologicã , care întipãreste si impregneazã un caracter profund religios legionarului, ca militant, si Legiunii, ca organizatie. Luptãtorul va trebui sã fie un om în care se gãsesc dezvoltate toate virtutile semãnate de Dumnezeu si Legiunea *va fi mai mult o scoalã decât un partid *; dar scoalã nu numai de informatie ci de formatie autenticã asa cum a fost cuibul.

Referindu-se la legionarii sãi, Cãpitanul scrie : Aveam pe Dumnezeu în inimi si El ne inspira forta de neînvins a credintei ; iar despre Legiune adaugã : Îngenunchiam în fata altarelor pentru a obtine binecuvântarea lui Dumnezeu, pentru cã rugãciunea reprezintã elementul decisiv al Biruintei. Probabilnimeni nu a sintetizat cu propriul sãu exemplu aceste adevãruri si aceastã ascultare ca Ion Morta : Am iubit pe Christos si am mers fericit la moarte pentru El. Mor fericit pentru Christos si Legiune.

Cu aceastã linie de orientare , Legiunea , chiar de la înfiintarea ei, se plaseazã sub tutela Arhanghelului Mihail, în fata icoanei cãruia se roagã si face jurãminte de fidelitate. Din punctul meu de vedere, aceastã protectie arhanghelicã imprimã Legiunii o perspectivã supranaturalã. Lupta în care se angajeazã Codreanu este, în definitiv, o luptã contra rãului si a Satanei. Si dacã Sf.Arhanghel Mihail a condus ostile ceresti în lupta pe care ne-o relateazã Apocalipsa, aici pe pãmânt, la nivelul timpului si al umanitãtii, se continuã aceeasi înfruntare. A se pune sub protectia Sfântului Arhanghel înseamnã a continua lupta lui în lumea care ne-a fost hãrãzitã sã o trãim.

În sufletul Legiunii si a legionarilor palpitã teologie si poezie. Spunea Jose Antonio cã *pe popoare le miscã numai poetii *; fiecare militant al Gãrzii de Fier trãia o stare de încântare liricã , care se manifesta în culoarea verde a cãmãsilor -verdele tineretii, al sperantei primãvãratice- si în cântec , ca expresie debordantã a unei armonii interioare. Dacã nu puteti cânta, scria Codreanu, sã fiti siguri cã o boalã roade în profunzimea fiintei voastre, pe care timpul a încãrcat-o de pãcate, alterând curãtenia sufletului vostru. Cine se duce sã fure, nu poate cânta, asa cum nu poate cânta cineva care face o injustitie sau si-a pierdut credinta.

Vers devenit cântec, perspectivã transcedentalã, oameni noi si nu programe, se observã pe itinerariul si operele marei miscãri politico-religioase infiintatã de Corneliu Zelea Codreanu, care nu se vestejeste , nu se încorseteazã într-o posturã determinatã, ci capãtã fizionomie distinctã în functiune de momentul istoric si de circumstantele schimbãtoare. Energie vitalã, dinamizantã si creatoare, ce se contureazã prin Legiune, prin Garda de Fier, prin Gruparea Corneliu Zelea Codreanu, Totul pentru Tarã, Frãtiile de Cruce, Taberele de muncã, Batalionul Comertului, Echipa mortii si Corpul de elitã Mota-Marin.

Într-o anumitã mãsurã si înainte ca Miscarea Legionarã sã capete personalitate proprie, spiritul Cãpitanului a fost prezent în Asociatia Studentilor Crestini, care s-a nãscut în pãdurea Dobrina, si în Liga Apãrãrii National-Crestine.

Actul de întemeiere al Legiunii reprezintã cheia procesului politic legionar : Astãzi 24 iunie 1927, sãrbãtoarea Sfântului Ioan Botezãtoarul, ia fiintã Legiunea Arhanghelul Mihail. ...Miscarea Legionarã nu se bazeazã exclusiv pe un principiu de autoritate sau de libertate, ci pe principiul Iubirii.

Si acest principiu a permis Cãpitanului sã distingã cu clarviziune exemplarã cele trei drepturi politice esalonate ierarhic : dreptul individului care este pasager în viatã ; dreptul colectivitãtii care este vremelnicã si ea ; dreprul natiunii care este eternã, pentru cã înfruntã secolele si trebuie sã rãmânã cu identitatea sa istoricã, adicã fidelã trecutului ei si a destinului ei vocational în fata viitorului. De aici , cã dreptul individului trebuie sã se subordoneze celui al colectivitãtii, si dreptul acesteia celui al natiunii.

Dar ceea ce impresioneazã mai mult pe spectatorul obiectiv nu este doctrina si nici opera, ci mãrturia martirajului de sânge cu care creatorul si maestrul acestora le-a pecetluit pe amândouã . Dacã Jose Antonio a fost împuscat în Alicante la 20 noiembrie 1936, altã zi de noiembrie, -30 a anului 1938-, Corneliu Codreanu, împreunã cu alti 13 camarazi legionari, murea strangulat în pãdurea Tâncãbesti. Apoi sbirii au împuscat cadavrele pentru a înscena o încercare de fugã de sub excortã, si le-au înhumat într-o groapã comunã, vãrsând peste cadavre acid sulfuric si astupându-le cu ciment si pãmânt.

Este fermecãtor si în acelasi timp motiv de reflectie profundã lectura Jurnalului de la Jilava, care adunã experienta dureroasã, meditatia adâncã si ultimul mesaj al Cãpitanului. Editia spaniolã a acestui Jurnal se încheie cu un epilog care se încheie -asa cum termin si eu aceastã lucrare, scrisã nu numai cu penita, ci si cu sufletul- :

Cãpitanul a murit, pronuntând cu moartea sa ultimul discurs pentru poporul sãu : Vor trimite sã ne prindã -vom lupta... vom primi moartea. Sângele nostru va curge. Acest moment va fi cel mai mare discurs al nostru adresat poporului român si cel din urmã.