În curând se împlinesc douã milenii de la nasterea miraculoasã în lume a întemeietorului lumii. Dumnezeu întrupat a venit în lume ca sã mântuiascã lumea cu dragostea Sa pentru creatia Sa, adicã pentru lume. Toatã creatia vine de la Dumnezeu si prin existenta ce o duce tinde sã se întoarcã la Dumnezeu prin dobândirea perfectiunii, care înseamnã iesirea din lume si intrarea în starea edenicã din care omul, regele creatiunii, s-a alungat singur prin încãlcarea poruncii divine. Dar tot atunci omul a obtinut darul cunostintei binelui si rãului si s-a instituit ordinea eticã a existentei sale. Spre deosebire de toate celelalte vietuitoare, omul are ordinea moralã si notiunea de încãlcare a ei, de pãcat. Si în timp ce toate vietuitoarele îsi duc existenta dupã >legea firii< , adicã într-un singur plan existential, omul, având cunostintã de ordinea moralã, de bine si rãu, se si zbate între ele, fiecare cãutând sã-l atragã si sã-l câstige de partea sa. De aici instabilitatea naturii umane ca efect al luptei contrariilor ce se duce în sinea sa de la începutul cãderii sale în pãcat, adicã pe pãmânt, de când are libertatea de a alege între bine si rãu, cunoscându-le. El vede lumina si întunericul si le transpune în plan etic, identificând lumina cu binele si întunericul cu rãul, constatând implicit si inevitabil un conflict între ele. Fiecare are putere de atractie si dispune de argumente justificative în constiinta omului, între care nu singurã dorinta de a cunoaste stã pe primul loc. În lupta tragicã din sufletul uman, pe lângã dorinta de cunoastere purã, cu o tentã de inocentã, a germinat setea de a cunoaste pentru a poseda si stãpâni, aceasta luând primul loc. Aceasta însã nu înseamnã altceva decât continuarea revoltei satanice, uzurparea puterii absolute si a cunostintei absolute a Creatorului, a lui Dumnezeu, culminând cu aberatia supraomului de dincolo de bine si rãu. Omul mântuit însã, omul care si-a redobândit starea edenicã nu este un imaginar supraom atotputernic -însãsi conditia umanã îi atestã imposibilitatea- ci omul care printr-o existentã de fapte bune si penitentã a învins rãul si a realizat starea de inocentã, revenind în paradisul pierdut, care este o stare de bine perfect, nu una de dincolo sau de dincoace de bine si rãu.

Toatã lupta aceasta a omului pentru redobândirea paradisului, pierdut prin propria-i vinovãtie, toate eforturile de obtinere a ceea ce se numeste generic fericire, alcãtuiesc istoria omenirii, adicã strãdania omului, cu împlinirile si esecurile sale, rezultate din predominarea binelui sau rãului în anumite momente. Prin om întelegând specia umanã, omenirea. Care omenire însã se concretizeazã în neamuri, recunoscute si consfintite de însusi Dumnezeu. >Mergând învãtati toate neamurile< spune Mântuitorul apostolilor, iar Duhul Sfânt, pogorât în formã de limbi de foc asupra lor, le-a dat darul cunoasterii limbilor neamurilor pentru a le învãta pe acestea Calea, Adevãrul si Viata. Fiecare neam va avea astfel un mod al sãu propriu, specific, de a-si face istoria, de a se mântui, o misiune a sa, toate însã convergând întru Dumnezeu. Istoria omenirii va rãmâne altfel doar un concept. Ea nu va avea un caracter unic ci un tel unic, realizat în modalitãti proprii, armonizate de cãtre acest tel. Istoria omenirii nu va fi nici mãcar o sumã de istorii ale neamurilor, ci o consemnare a acestor istorii, a fiecãrei istorii aparte, fiecare neam având în ea aport propriu si diferentã specificã, dupã spiritul sãu.

Dar în felul acesta fiecare ins va purta si dezvolta în sine trãsãturile specifice ale neamului sãu, pe care le va afirma mai mult sau mai putin constient. Le va afirma sau le va lãsa în latentã pânã la atrofiere si disparitie.

Iatã astfel descoperitã ierarhia treptelor existentiale, scara ascendentã si descendentã a lor : ins sau individ, neamul din care face parte, Dumnezeu ; sau de sus în jos, prin legãturã haricã : Dumnezeu sau absolutul, neamul si insul care tinde sau se reîntoarce purificat în Eden.

Ierarhia aceasta existã din vesnicie si de la începutul vremurilor, permanentã si imuabilã. Neamurile si indivizii se încadreazã sau nu în ea, dupã constiinta si posibilitãtile lor. Ea le este descoperitã în mod fizic, revelate în mod firesc si uneori de cãtre cei hãrãziti si trimisi de Dumnezeu, care iubeste oamnenii, pentru a-i îndruma. Cartea Sfântã ne atestã existenta prorocilor, iar istoria o confirmã la toate neamurile. Pentru cã prorocii nu sunt de fapt decât niste oamneni cu darul deosebit de a prevedea, propovãdui si pregãti în neamul lor cãile Domnului pentru mântuirea semenilor sãi. Oameni luminati, ducând o viatã curatã si trãind ca înaintemergãtori împãrãtia lui Dumnezeu, prorocii sunt instrumente ale vointei divine, prin care se vesteste si uneori se împlineste aceastã vointã. Ei sunt deschizãtori de drumuri pentru multimi si îndrumãtori pentru fiecare ins. Vocea lor este ascultatã uneori, alte ori si de cele mai multe ori ea >strigã în pustiu< în vremea lor, pentru a fi tãlmãcitã si înteleasã de cãtre urmasi, în care va rãsuna, îndrumându-le pasii. Vocea profetilor nu rãmâne niciodatã zadarnicã în decursul istoriei neamurilor, dacã nu altfel prin mituri si legende, fiindcã si acestea au un caracter revelator de cãi de urmat sau de combãtut.

Dar tot în istorie se marcheazã si consemneazã evenimente si oameni cu o însemnãtate deosebitã pentru prezent si viitor. Istoria le aratã succesiunea în timp, descoperindu-le semnificatia si având grijã sã fie pãstrati în memoria colectivã, ca modele de urmat, izvorâtoare de luminã. Comemorãrile si sãrbãtorile nationale, cronicile si istoria retin vie si continuã calea neamului respectiv spre mântuirea lui. Reactualizarea creatiilor din trecut, patrimoniul cultural, istoric si spiritual îmbogãtit mereu, atestã în suflete justetea actiunilor si trãirea în aspiratia spre bine a înaintasilor ca si îndemnul acestora de a le continua drumul. Firul evenimentelor istorice ale unui neam este de fapt un fir profetic, revelator al unei cãi care duce la mântuirea sau la pierzania acelui neam, dupã cum învinge în succesiunea generatiilor binele sau rãul, lumina sau întunericul. Comemorãrile la intervale de timp, fixe sau spontan impuse de alte evenimente, sunt momentele de oprire a curgerii vremii pentru a câstiga noi puteri din cele trecute si petrecute.

În istoria neamului românesc se împlinesc acum o sutã de ani, un secol cum se spune, de la nasterea lui Corneliu Zelea Codreanu, profetul national care în aparentã a strigat pânã acuma în pustie. Care, mai mult, a fost omorât pentru strigãtul lui de trezire a constiintei acestui neam si aducerea lui pe cãile paradisului lumesc si ale celui ceresc. Pentru cã în fond profetii aceasta vor : sã se realizeze aici pe pãmânt conditiile trecerii în paradisul ceresc la plinirea vremurilor.

Îndeplinit-a Corneliu Codreanu aceastã cerintã ? Cercetând cele gândite si cele realizate de el, putem afirma cu toatã tãria cã de .

Înainte de toate el ne-a fãcut sã ne cunoastem pe noi însine. Sã stim cine suntem, de unde venim si sã ne dãm seama încotro trebuie sã mergem. Cu alte cuvinte sã ne cunoastem rostul existentei noastre ca români, misiunea noastrã istoricã pe care, îndeplinind-o, sã ne putem prezenta în fata Creatorului, la judecata din urmã cu constiinta linistitã si cu încrederea cã ne-am fãcut cel putin datoria, generatie dupã generatie, în lupta cu puterile rãului.

Dar tot el ne-a fãcut sã ne cunoastem locul nostru în lume, locul nostru sub soare, pozitia noastrã fatã de alte neamuri si fatã de Dumnezeu în lupta pentru existentã. Relevându-ne constiinta acestui loc ne-a repus pe drumul înaintasilor nostri cu rol de conducãtori profetici. Tot trecutul nostru, cu cele bune si cele rele ale lui, s-a lãmurit prin el si ne-am putut cunoaste pr noi însine ca neam, cu însusirile si pãcatele noastre. S-a restabilit astfel firul rupt al traditiei, ne-am adãpat din nou duâin spiritul de sacrificiu aldacilor, din spiritul de luptã dreaptã al lui Stefan si Mhai, din martiriul lui Brâncoveanu si Horea, din acela al ostasilor luptãtori pentru România Mare, într-un cuvânt din românismul sintetizat de geniul lui Eminescu. Dar în acelasi timp ne-am clarificat în noi si cu defectele, patimile si pãcatele noastre, persistente de-a lungul veacurilor noastre, între care dezbinarea, împinsã pânã la oribila trãdare, satanicã, ocupã primul loc.

Dobândind astfel constiinta de neam si de ins le-am armonizat în destin unit. Stim cã neamul românesc este singurul neam care nu si-a câstigat prin luptã cu alte neamuri tara, locul sãu sub soare. Suntem un neam nãscut si crescut pe pãmântul sãu, pe care a pãsit odatã si cel dintâi chemat dintre apostolii Mântuitorului. Românii nu au purtat niciodatã vreun rãzboi de cucerire a teritoriului altor neamuri. Dimpotrivã, au cãutat frãtietatea si buna întelegere cu vecinii, iar luptele si rãzboaiele ce au trebuit sã le poarte au fost numai de apãrare a ceea ce era al lor. Românii nu au fost expansionisti niciodatã. Dezvoltarea, cresterea lor fireascã ei au simtit-o si trãit-o spre înãltime, pe verticalã, pe care au loc, paralel, toate câte existã sub soarele ce le lumineazã pe toate ca sã creascã si sub ocrotirea lui Dumnezeu cel iubitor si drept. Aceastã atitudine a intuit-o si potentat-o Corneliu Codreanu în sufletul generatiei sale, transmitând-o si generatiilor viitoare. Si cum el a voit o Românie curatã si supusã crestineste legilor divine, a vãzut si cã pãmântul nostru este mai dãruit de Dumnezeu decât acela al multor neamuri. Si duhul crestin din el s-a oprit la neamurile mai sãrace în cele lumesti. >Noi avem marea, cu bunãtãtile ei. Sunt neamuri care nu au mare. Ei bine, într-o Românie legionarã vom aduce în fiecare varã copii de-ai acelor neamuri si-i vom tinea oaspeti pe litoralul nostru, sã se împãrtãseascã si ei din aceste daruri ce ni le-a dat Dumnezeu<, spunea el odatã într-o sedintã educativã de tabãrã.

În acelasi timp vedea neamul ca un fel de matrice fireascã pentru individ si categorii sociale. >Dreptatea ta în cadrul dreptãtii neamului tãu< era o altã maximã educativã a lui. În cadrul neamului ca entitate onticã se armonizeazã toate pornirile si necesitãtile individuale. Într-un neam bogat oamenii sãi trebuie sã fie bogati. Altfel este o contradictie în sine, insuportabilã.

Pentru realizarea acestei armonii spirituale si sociale în cadrul neamului, ca ea sã nu rãmânã un simplu deziderat fãrã aplicabilitate, Codreanu a început opera sa educativã, opera sa de construire si reînvigorare a sufletului românesc, care se afla atunci ca în fata unui pustiu, dar nu ca material sufletesc. Istovit de nedreptãtile istoriei si de luptele pentru a iesi din ele, neamul românesc se afla într-un fel de letargie, lipsit de o directie stabilã. Corneliu Codreanu a fãcut apel la energiile sale creatoare, i-a insuflat noii generatii atractia idealului de consolidare nationalã si viza dezvoltarea unei culturi românesti majore, care de altfel a si apãrut în deceniul al patrulea când tot ce s-a creat mai de seamã în cultura româneascã poartã -direct sau indirect- stigmatul viziunii legionare despre lume si viatã, românii pãtrunzând cu câteva nume celebre si în cultura universalã.

Politic însã Codreanu s-a aflat în fata unei clase oligarhice de politicieni corupti. Tara, întregitã, >ca o pitã caldã< , cum se exprimau unii tãrani privindu-i harta, încãpuse pe mâna acestora si nu pe acea a unor adevãrati oameni politici. Fenomenul în sine a fost sesizat usor de tineret, dar si de anumiti oameni mai în vârstã, dãruiti cu har. Articolele lui Octavian Goga din acei ani , de exemplu, sunt si azi o dovadã grãitoare în acest sens. Toate neamurile si toti profetii au si înaintemergãtorii lor sau mãcar înteleptii lor, care-i presimt si uneori îi si vestesc. Exemplul lui Gamaliel nu este singular, dar cecitatea contemporanilor, puternici ai zilei, nu-l recunoaste si nu-l ascultã, fãcând sã se întindã rãul.

Corneliu Codreanu, înzestrat cu puteri vizionare creatoare a pornit la crearea unui nou român si a unei noi Românii, asa cum a dorit-o firile luminate si luptãtoare din trecut ; curatã si cinstitã, în care cuvântul sã fie cuvânt si fapta izvorâtã din el temelie pentru viitor. Si astfel, în vreme ce politicienii considerau tara un bun al lor pe care puteau sã-l risipeascã si sã-l vândã, tinerii -sub îndemnul si conducerea lui Codreanu- au început sã creeze tara pe care o vedeau strãlucind în viitor. Cu fapta, prin efort propriu, trezind în tãrãnimea româneascã -talpã a tãrii, rãvãsitã de sãrãcie, boalã si alcool- dorinta puternicã a unei vieti sãnãtoase si liberã de toti parazitii ce se aseazã imediat pe un organism bolnav. >Tarã nouã sã clãdim< a fost cuvântul de ordine si tara nouã a început sã înmugureascã. Proteste, revendicãri si manifestatii la început, pentru a-si afirma prezenta si dorinta, toate zãdãrnicite de refuzul politicianist care se vedea frustat de afacerile lui. Iar apoi, când miscarea aceasta dãtãtoare de suflu si suflet nou a luat formã organizatã, muncã constructivã în tabere si santiere si educatie în spirit crestin si românesc, aceste douã atribute îmbinându-se armonios în sufletele tinerilor. Pentru cã, închinându-se Mântuitorului si iubindu-si tara pe care o construiau din nou, legionarii, cum s-au numit de la întemeierea Legiunii Arhanghelul Mihail, au înteles cele stabilite de Codreanu, cã Biserica crestinã are o linie mult superioarã oricãrei linii lumesti si ca atare au sustinut cu vorba si fapta institutia sfântã a lui Iisus. Si aceasta chiar si atunci când Corneliu Codreanu, Cãpitanul -cum l-au numit ei si cum a rãmas în istorie- a fost asasinat dupã un ritual talmudic de un guvern al cãrui presedinte era însusi patriarhul tãrii. Si nici nu o vor pãrãsi vreodatã deoarece credinta crestinã pe care o cultivã Biserica este credinta lor înãscutã si ei stiu cã dogmele Bisericii si ritualul liturgic au fost stabilite înainte cu secole de cãtre sinoade compuse din ierarhi, dintre care unii sunt canonizati pentru sfintenia vietii lor. Chiar dacã azi rãsunã strident în timpul slujbei, ca o somatie, acel >Mai întâi pomeneste Doamne…< dupã care urmeazã o serie de titluri si apoi un nume , ca de exemplu acela al lui Bartolomeu Valeriu Anania, mãestrit jongleur cu cele sfinte si cu propria-i onoare. Sunt pãcate lumesti si micimi omenesti nesemnificative si reprobabile în eternitatea credintei si Bisericii crestine. Legionarii se integreazã în bisericã în lupta comunã împotriva materialismului ateu, dãrâmãtor de altare, de cruce si lege, asasin de nesfârsite milioane de vieti omenesti prin uneltele lui concrete, partidele comuniste din toatã lumea.

Astãzi, dupã o jumãtate de secol de stãpânire satanicã comunistã a tãrii noastre, combaterea comunismului pare ceva de la sine înteles, un loc comun, dar Corneliu Codreanu a dat semnalul de alarmã încã din 1919, demascând pe protagonistii lui si pe politicienii complici care-i înlesneau pãtrunderea la noi. Fie mentionat doar cazul concret al >marelui om politic< cum uneori i se mai spune si azi lui Nicolae Titulescu. Si mai fie spus cã lupta legionarilor împotriva comunismului nu a avut si nu are în ea nimic demolator, ca la comunisti, ci din contra, ea are un caracter pozitiv, de afirmare si sustinere a binelui împotriva spiritului distructiv al rãului. Legionarii, de pe aceastã pozitie au >beneficiat< prioritar si din plin de criminalitatea ateismului comunist.

Aceastã perspectivã legionarã s-a lãrgit si amplificat prin actiunea si lupta tineretului, încurajat de minti luminate si inimi sensibile din generatiile în vârstã, deschizând zorii unei Românii autentice. Tinerii munceau si luptau cu bratele si cu mintea. Sufletul nou românesc se descoperea din traditia neamului batjocorit de politicieni. Toatã suflarea româneascã vibra la noua chemare din adâncurile vesniciei. Tara nouã începea sã prindã consistentã si legile ei de viatã, date de spiritul profetic al Cãpitanului, pãtrundeau constiintele. Legea muncii, legea tãcerii, legea ajutorului reciproc sau legea onoarei, cu corolarul ei sublim : >Decât sã învingi printr-o miselie, mai bine sã cazi luptând pe cãile indicate de onoare< . Clocotul subteran al studentimii din primii ani de dupã unire, pe care-l simtea în acea vreme si-l prevestea Octavian Goga, poeta rates, acum avea o fatã în fata lumii si tara legionarã crestea, din legile ei, din muncã si cântec nou, în santiere mai mici sau mai mari, în biserici si scoli ridicate de brate legionare, în drumuri si poduri, în comert cinstit spre spaima tuturor profitorilor si speculantilor, toate izvorâte din spiritul de sacrificiu pentru neam si Dumnezeu al noii lumi legionare si încoronate de jertfa supremã a lui Ion Mota si Vasile Marin în Spania, unde comunistii ucideau în masã preotimea si pe credinciosi ca sã poatã încerca uzurparea lui Dumnezeu.

Asa s-a ajuns ca la un moment dat Cãpitanul sã poatã spune : >Am fost cinci. Suntem un milion. Vom fi tara toatã !< .

Si atunci, ca sã împiedice aceasta, rãii pãmântului din lume si din tarã, ultimii personificati si condusi de un rege irodian si o femeie nerusinatã, au reeditat istoria vechiului testament a lui Aman si Estera si l-au ucis pe Cãpitan. Nu s-au multumit numai sã-l judece dupã legile lor, ale celor fãrã de lege, ci l-au omorât dupã un ritual ocult, dictat de adeptii talmudului, pentru a-i înspãimânta pe ucenicii lui, nestiutori de unde le poate veni sfârsitul lumesc.

Omorârea Cãpitanului are toate caracteristicile crimei puse la cale în umbre tainice. Dupã un proces fãrã martori ai acuzãrii si împotriva tuturor martorilor apãrãrii, acuzat fiind de tot ce nu a fãcut si ce nu era în caracterul sãu, dar fãrã dovezi, i s-a stabilit prin sentintã un statut juridic dupã legile lor : 10 ani de muncã silnicã. Si a fost trimis într-o închisoare strasnic pãzitã, desi nu i-ar fi trecut prin minte sã evadeze, spre executarea pedepsei de ei fixatã. Era deci în mâinile lor, condamnat si detinut dupã legile lor. Legi pe care de altfel ei însisi le-au încãlcat, nerespectând procedura prevãzutã de ele. Si totusi într-o noapte cumplitã l-au scos din închisoare si l-au omorât împreunã cu alti treisprezece, fãrã altã judecatã, într-un mod nemaiîntâlnit pânã atunci. Pentru cã au realizat ceva unic : sã legi omul de mâini si de picioare de scaunul pe care stã si asa sã-l strangulezi, pe la spate. Cine ar putea nega caracterul ritual, satanic, al acestui act ?

Toate însã dupã îndrumarea celor din umbrã, care aveau alte legi, tainice, ale lor, dupã care puteau sã-l acuze pe omul din fata judecãtorului tocmai de vinovãtia lor. Nu I-au spus oare iudeii lui Iisus : Ai demon ! Lui, care era Fiul Dumnezeului celui viu ? De câteva ori I-au repetet : Ai demon ! cum reiese din Evanghelia lui Ioan. Ba în unele traduceri acuza este mai directã si mai brutalã : Ai drac ! Iar pentru ca perfidia sã fie împinsã pânã la capãt, la judecata lui Iisus iudeii i-au cerut lui Pilat sã-l condamne la moarte dintr-un curat formalism, fiindcã de fapt tot ei îl condamnau :

>Deci le-a zis Pilat : Luati-L voi si judecati-L dupã legea voastrã. Iudeii însã i-au rãspuns : Nouã nu ne este îngãduit sã omorâm pe nimeni< .(Ioan,18,31).

Asa L-au condamnat la moarte iudeii pe Mântuitor si L-au ucis cu

mâna altora. Pãstrând cu veneratie proportiile, oare nu tot asa au fãcut cei ce l-au judecat pe Cãpitan ? Doar cã ei au stiut cu sigurantã mai bine decât Pilat ce judecã, deci sunt mai vinovati. Acesta, în cele din urmã, s-a adresat lui Iisus cu cuvintele :

>Neamul Tãu si arhiereii Te-au predat mie. Ce-ai fãcut ?<. (Ioan,18,35), iar iudeilor le-a spus cã el nu gãseste nici o vinã la omul acesta. Oare nu tot asa gândesc si actioneazã iudeii de azi când afirmã nevinovãtia înaintasilor lor, spunând cã nu ei ci romanii L-au condamnat la moarte pe Iisus ? Sau nu tot asa gândesc politicienii care insinueazã cã nu au stiut si nu au aprobat asasinarea Cãpitanului ? Iar dacã este asa, dacã atâtia oameni politici si primul-ministru, patriarhul, nu au stiut, de ce nu au protestat si nu au plecat din functii atunci când au aflat ? Foarte simplu, pentru cã politicianul cu corupãtorul, de regulã evreu, se afla într-o unitate perfectã, inseparabilã ca perechea din >Sãrutul< lui Brâncusi (rog memoria geniului sã mã ierte de îndrãzneala comparatiei), formeazã un bloc si nu se poate lovi -de exemplu- în unul fãrã sã-l doarã si pe celãlalt.

A urmat apoi, dupã pedepsirea mai mult decât fireascã, a principalului executant al Cãpitanului, un mãcel ca-n cele mai crunte istorii, în care într-o singurã noapte regele cãlãu si camarila lui politicianistã au ucis fãrã nici o judecatã peste trei sute de legionari, spicuiti dintre cei mai buni, crezând cã astfel vor înmormânta definitiv aceastã miscare înnoitoare. Nu au reusit însã decât sã le-o ia înainte comunistilor si sã introducã ei la noi genocidul, pe care comunistii l-au multiplicat la puteri nebãnuite si l-au desãvârsit ca metodologie satanicã secretã.

Ucigasii, atât cei din umbrã cât si executantii, nu au stiut însã de îndemnul dat de Mântuitorul apostolilor sãi : >Sã nu vã temeti de cei ce ucid trupul, cãci sufletul nu-l pot ucide< .

Si nici nu au putut ucide sufletul legionar, cu toate eforturile pentru aceasta ale unui general (maresal) nãimit si înrãit, ca si ale comunistilor, în decurs de aproape cincizeci de ani. Din rezerva vie dar nebãnuitã a neamului s-a ivit exact când trebuia continuatorul vrednic al Cãpitanului, purtând corabia Legiunii prin furtunile istoriei, fãrã a-i altera sensul si misiunea si fãcând Legiunea cunoscutã pe toate dimensiunile orizontale si longitudinale ale globului pãmântesc. Pentru cã, printr-o analogie proportionatã la cuviincioasã scarã, Horia Sima este pentru Legiune si implicit pentru România, ceea ce reprezintã apostolul Pavel, apostolul neamurilor, pentru crestinism : omul care si-a fãcut cunoscut în lumea toatã idealul cãruia si-a dedicat viata. Si dupã cum un scriitor german îl numea pe Pavel poetul lui Dumnezeu, se poate afirma si despre Horia Sima cã a fost poetul Cãpitanului în lume, adicã sufletul devotat care l-a prezentat pe Cãpitan lumii în deplina lui autenticitate. Fãrã a se reliefa pe sine într-un fel oarecare, dar reliefând omenia, umanismul cum s-ar mai spune, adicã universalitatea Cãpitanului, care constã în realizarea istoriei tuturor neamurilor pe verticalã, spre Dumnezeu.

Pe orizontalã în mod fatal te lovesti de fratele, de rudenia, de vecinul tãu, pe care cauti sã-l înfrângi, sã-i iei locul pentru a te extinde tu. Extinderea, expansionismul sunt inevitabile pe orizontalã si -prin însãsi natura situatiei- generatoare de conflicte, împinse pânã la nelegiuiri. Pe acest drum si pentru natiuni ca si pentru indivizi, când socoteste vointa divinã, rãsunã de sus întrebarea cutremurãtoare de dupã omorul primordial : Cain, unde este fratele tãu Abel ?

În planul strict lumesc, politic deci, pozitia Cãpitanului este unicã în lume : el tinde, nici mai mult nici mai putin decât la împãcarea politicii cu morala. Moralizarea politicii, introducerea si recunoasterea normelor etice în relatiile dintre state, este un deziderat aproape generalizat pe plan afectiv în sufletul multimilor. Practic însã s-a ajuns la formularea unor principii de-a dreptul opuse. Sã se enunte ritos cã sentimentele si morala nu au loc în politicã, pentru cine vrea sã aibã câstig de cauzã, reducându-se astfel politica la primitivismul fortei. Si aceasta pentru cã dintre toate valorile pe care se strãduieste sã le realizeze omul, cea materialã, economicul, este pe primul loc ca obiectiv al politicii. În ochii lumii omul politic este totuna cu omul economic ca misiune, ceea ce îl împinge la materialism cras si în conceptie. Solutia ? În aparentã cea mai simplã si mai usoarã din lume : persuasiunea prin educatie moralã. Pragmatic însã apar dificultãti ce par de netrecut si trebuie o personalitate ca a Cãpitanului pentru a împune în lume ideea. Necesitatea impunerii ei în timp rãmâne însã un postulat ce-si va deschide calea spre realizare. Pentru cã, la gradul de evolutie a civilizatiei actuale, dacã nu se lucreazã asupra sufletului uman, asupra sentimentului de omenie si demnitate al omului, aceastã civilizatie se întoarce asupra creatorului ei, asupra omului, distrugându-l. Pânã acum rãzboiul -de exemplu- mai pãstra o notã umanã : îl câstiga cel mai tare în luptã, sau cel mai inteligent pe teren, sau cel mai perseverent, ori o altã calitate umanã pozitivã triumfa cu o armatã sau în lupta individualã. Notiunea de cavalerism mai trezea sentimentul ales al onoarei personale. Ceea ce s-a întâmplat însã, sub ochii nostri, cum se spune, la Cosovo, te îndeamnã la consideratii triste si pesimiste asupra viitorului omenirii. Fiindcã, a arunca cele mai perfectionate si sofisticate bombe în capul unei populatii neputincioase de a se apãra si care nu stie de unde îi vin si poate nici pentru ce le primeste, este un fapt care nu are nimic cu etica rãzboiului -existã sau a existat si asa ceva- ci pur si simplu o mãcelãrire, un abator al umanitãtii.

Oricine poate sã aprecieze distanta de înnobilare a omului, de la acest moment pânã la gândul netranspus în faptã al Cãpitanului, din cauza faunei politicianiste, de a chema copii din tãri care nu au acces la mare sã se împãrtãseascã din binefacerile litoralului românesc. Categoric, în lumea de azi trebuie sã intervinã o schimbare, dacã vrea sã supravietuiascã. O schimbare de gândire, mai mult, de orientare generalã a sufletului uman se impune ca o necesitate implacabilã.

Viziunea despre lume si viatã a Cãpitanului, viziunea legionarã anticipativã, oferã perspectiva iesirii din acest impas, pornind de la realitatea imediatã.

Pe plan teoretic si chiar educativ, omenirea de azi, care trãieste încã sub principiile revolutiei franceze, de libertate, egalitate, fraternitate, nu are decât sã salte aceste principii si pentru oameni si pentru state în domeniul etic si va gãsi solutiile cele mai bune. Aceste principii pot lua în viatã forme pure si forme corupte. Din nefericire pânã acuma s-au vãzut mai mult -dacã nu exclusiv- doar formele corupte. Si aceasta pentru cã nu s-a urmãrit realizarea simultanã si globalã a acestor principii, rãmânându-se în domeniul strict material. Libertatea a dus astfel la libertinaj si la egoismul cel mai cras, la o rapacitate capitalistã de-a dreptul revoltãtoare, care de fapt a si determinat revolte crude. Egalitatea a fost trâmbitatã de cãtre apologetii comunismului, care au exclus cu totul factorul spiritual, lãsând frâu liber instinctelor primare. Egalitatea nu se poate realiza decât la nivelul cel mai de jos în cazul de fatã în moarte, nu în viatã, fiindcã numai cadavrele nu se diferentiazã în miscãri, pentru cã nu mai miscã. Si este adevãrat cã în materie de ucidere comunistii au realizat cele mai oribile monstruozitãti din istoria întregii omeniri din toate timpurile.

Cu asemenea experientã ratatã oamenii au uitat de al treilea principiu , fraternitatea. De abia acesta lucreazã asupra sufletului, de abia acesta îl poate aseza pe om în conditia umanã adevãratã, de fiintã superioarã, cu aspiratii morale în primul rând, trudind voluntar si liber spre redobândirea paradisului pierdut. Fraternitatea, despuiatã de zgura materialistã înseamnã de fapt dragostea crestinã ca singur principiu cãlãuzitor în relatiile dintre oameni si implicit între natiuni organizate în state. Dragostea ca virtute, ale cãrei binefaceri ni le-a descoperit, inspirat, apostolul neamurilor, le împacã pe toate fãrã a forta omul, persoana umanã, sufletul uman si nici pe cel national la compromisuri si capitulãri rusinoase. Numai dragostea asigurã climatul adevãrat al fiintei umane, al demnitãtii ei. Numai dragostea înaltã oameni si natiuni spre poarta eternitãtii.

Este ea imposibilã ? Utopicã ? Câtã vreme credem cã fiinta umanã este perfectibilã, dragostea nu poate fi nici imposibilã, nici utopicã. Dimpotrivã, ea este singura cale de orientare a omenirii spre adevãr, bine si frumos, spre starea absolutã a idealului.

Spre aceastã stare sufleteascã a omului liber, dar orientat, a cãutat Cãpitanul sã pregãteascã neamul românesc cât a trãit în mijlocul lui si realizarea ei a lãsat-o ca mostenire urmasilor. În scrierile sale, în Cãrticica sefului de cuib mai ales, a lãsat si calea pe care se poate realiza. Cale care s-a dovedit o datã cã nu este utopicã.

Cãpitanul este anticipatorul revolutiei fraternitãtii universale, între natiuni si oameni, si de aceea, acum când neamul nostru se aflã din nou într-un marasm moral si material cum n-a mai fost, în mlastina deznãdejdii, legionarii mai cred -poate singurii- în revirimentul si în viitorul lui.

De altfel, dacã observãm bine evenimentele în istoria neamului nostru vom vedea cã momente de anticipare în ideile cãlãuzitoare ale omenirii am mai avut, chiar dacã nu atât de clare ca la Cãpitan. Este suficient sã ne aducem aminte de Horea care, într-un imperiu absolut a îndrãznit sã cearã libertate natiei sale si iesirea din iobãgie, într-un mod propriu românesc. Si fãrã îndoialã cã dacã revolutia s-ar fi desfãsurat din miscarea lui Horea, dupã cum ne aratã continutul jalbelor lui cãtre împãrat, ea ar fi avut mai putine pete negre decât a avut pornind din Franta. Horea a fost un conducãtor de oameni înnãscut, în care vibra sufletul multimii, iar multimea avea încredere nelimitatã în el.

Harul acesta l-a avut si Cãpitanul. Fireste însã, constiinta si viziunea Cãpitanului despre lume si viatã, despre organizarea lor luau înfãtisare de clarviziune, Cãpitanul, cu perspectiva lui, pluteste peste continente, în care de altfel începe sã fie cunoscut, acum, la sase decenii de la asasinarea oribilã a lui. Dovadã cã pentru neamul românesc si pentru omenire el nu este mort.

Iar dacã dintr-o neizbutitã încercare de a-l reda aici asa cum a fost, ar reiesi cã a fost doar un visãtor, fãrã efect practic, faptul cã oamenii rãului s-au repezit asupra lui si l-au îndepãrtat din aceastã viatã este cea mai bunã dovadã a caracterului lui de luptãtor militant pentru binele adevãrat al omului. De aceea nici nu credem cã el a murit pentru neamul românesc si pentru om ca atare si nu putem decât sã ne aprindem din crezul continuatorului sãu, Horia Sima, care în prefata la o nouã editie din Cãrticica sefului de cuib, prigonitã si ea de toti ca si Legiumea, proclama :

>Pânã nu se va prãbusi cerul românesc peste sufletele noastre, Cãpitanul nu poate muri. Îl avem si trãieste cu noi ! <.

Si tot el a hotãrât pentru totdeauna pãstrarea întocmai a salutului legionar :

Trãiascã Legiunea si Cãpitanul !