Mã consider fericit cã l-am cunoscut pe Cãpitan încã din copilãrie. Aceasta nu înseamnã cã am trãit vreme îndelungatã lângã dânsul, ci numai cã am avut norocul sã-l întâlnesc mai de timpuriu ca altii. Iar cele câteva momente de trãire în umbra lui au fost de-ajuns ca sã-mi fixeze definitiv pozitia pe viatã.

Cãpitanul trecuse deja prin casa pãrintilor mei în perioada cuzistã a miscãrii nationaliste. Prima datã când am fost însã cucerit de personalitatea lui a fost cu ocazia marsului sãu prin Bucovina, în vara anului 1929.

Eram pe atunci de 11 ani, absolvisem cele 4 clase primare si urma ca în toamnã sã devin >licealist<. Într-o bunã zi, Cãpitanul trece cu o echipã de vreo sutã de frati de cruce si absolventi de frãtii prin comuna mea natalã, Vama, si se opreste, ca si alte dãti în trecut, la casa pãrintilor mei. Legionarii, dupã ce bãgaserã cu câteva minute înainte groaza în politistii care voiau sã-l aresteze pe Cãpitan, se odihneau acum pe rãzoarele dintre straturile de flori ale grãdinii din fata casei. Cãpitanul refuzase orice picãturã de apã si stãtea tot timpul în picioare. Eu, descult si în haine nationale, nu-l lãsam o clipã din ochi ; în primul rând pentru cã îl stiam sef, în al doilea, pentru cã era cel mai semet si mai frumos flãcãu dintre toti, si-n al treilea, pentru cã stia sã tacã, în timp ce celorlalti nu li se mai închidea gura.

Îl tot comparam cu cei mai mândri flãcãi din comuna mea care, în fiecare duminecã, organizau când la Vama de Sus, când la Vama de Jos, când la granita dintre ele, câte o bãtaie de pominã. Personal nu puteam lipsi niciodatã de la aceste evenimente sociale ; aveam însã grijã sã nu mã atingã si pe mine vreun pietroi sau par în cap. Cãpitanul îi întrecea la figurã pe toti eroii mei consãteni ; avea apoi pentru mine calitatea de sef peste o sutã de flãcãi alesi pe sprinceanã ; în sfârsit, stiam de la surorile mele, care erau între 8 si 15 ani mai în vârstã ca mine si fãceau parte si ele din miscarea nationalistã, cã este un mare om politic si cã va sta cândva în fruntea Tãrii.

Toate astea îmi ajungeau pentru ca sã mã îndrãgostesc de figura lui si sã-mi înfierbânt imaginatia de dorinta de a mã apropia cât mai degrabã de dânsul. De aceea, când a dat ordinul de încolonare si de continuare a drumului spre Rarãu, I-am cerut permisiunea sã-i întovãrãsesc pânã la Prisaca Dornei, o localitate la 3 km distantã de Vama.

Muschetarii Cãpitanului m-au purtat mai mult pe umeri pânã la acea localitate. Acolo, unde Moldova e aproape sugrumatã de coastele prãpãstioase ale Carpatilor, si abia lasã loc pentru soseaua nationalã si calea feratã, Cãpitanul a oprit coloana si mi-a întins mâna fãrã sã scoatã o vorbã, dar îmbrãtisându-mã cu un zâmbet. Pentru mine despãrtirea a fost prea bruscã. Am rãmas pe loc, urmãrind coloana pânã a dispãrut dupã o cotiturã de drum, apoi mi-am scuturat o parte din fierbinteala interioarã, tinând-o într-o fugã pânã acasã.

În comuna noastrã trãia un tãran cu vânã de poet, pe nume Grigore Sasu, care, pânã atunci, se bucurase de cea mai mare veneratie din partea mea, deoarece stia sã puie în versuri cele mai importante aspecte din viata noastrã sãteascã, ca de pildã : nunti, înmormântãri, serbãri nationale si culturale, recitându-le cu patos si talent. De mult îmi pusesem în gând sã-mi încerc si eu norocul în versificatie, însã nu gãsisem încã un motiv serios de inspiratie pe care sã nu-l fi cântat deja în versuri Grigore Sasu. De data aceasta am simtit însã în mine o deosebitã furnicare si abia ajuns acasã am pus mâna pe creion si mi-am descãrcat simtãmintele în urmãtoarele versuri :


Cãpitane, dragul meu,

face-mi-te-ai pui de zmeu,

de pe vârf de pe Rarãu

sã ridici palosul tãu,

sã-i aduni pe toti flãcãii

din Prislop la Gura Vãii

si cu bunul Dumnezeu

sã mântui poporul meu !


Sapte ani mai târziu, în iunie 1936, la sfârsitul anului scolar ce-l absolveam la liceul >Dragos Vodã< din Câmpulungul Bucovinei, veni svonul cã va sosi Cãpitanul si se va urca la Casa Legionarã de pe Rarãu. Eram tare nelinistit. În sfâsit sosi momentul. În gara Capul Satului, la intrarea în orasul Câmpulung, garnizoanele legionare formaserã pe peronul gãrii un front impunãtor. Erau adunati câteva sute de legionari, în frunte cu seful judetului, avocat si comandant-ajutor Lazãr Sachin, având lângã el pe comandant-ajutor Sebastian Erhan, un tãran cât un munte, Comandantul arcasilor din judetul Câmpulung si figurã de legendã.

În flancul stâng al legionarilor am fãcut front noi, frãtia de cruce >Nitã Constantin<, în total 13 insi.

Un fluerat de locomotivã anuntã apropierea trenului. Inimile noastre tinere se umplurã de emotie, ca în asteptarea unui eveniment hotãrâtor. Aproape toti ceilalti frati de cruce aveau sã-l vadã pe Cãpitan pentru prima datã în viata lor ; eu însumi, dupã sapte ani lungi ca o vesnicie, mã întrebam cum aratã acuma. Când m-am îndrãgostit de dânsul în 1929, eram un copil de 11 ani ; acuma eram adolescent de 18 ani si pe deasupra frate de cruce, ostas înregimentat în oastea lui.

Dar iatã cã trenul se opreste în garã. Privirile noastre se pironesc toate asupra usilor, inimile noastre bat nãpraznic în cosul pieptului. Iatã-l ! La una din usi apare un bãrbat înalt, svelt si vânjos, cu o pelerinã cafenie aruncatã pe umeri si cu o pãlãrie neagrã cu borduri largi pe cap. L-am recunoscut îndatã si l-au recunoscut chiar si cei ce nu-l vãzuserã niciodatã. Era Cãpitanul ! Dar nu mai era flãcãul de acum sapte ani, cum nu mai eram nici eu copilul de atunci ; aveam în fata mea un om în toatã puterea vârstei, maturizat, nu numai de ani, ci si de rãspunderea pe care o purta pentru neamul românesc.

Odatã cu dânsul coboarã din tren o multime de alti legionari, îndeosebi studenti din Cernãuti. Un Comandant legionar dã raportul, dupã care Cãpitanul, cu un pas întins si rar, trece în revistã frontul si se apropie de noi, fratii de cruce. Seful Frãtiei, Gãinã, dã raportul ; noi încremeniserãm în pozitia de drepti. Cãpitanul ne priveste lung si apoi spune : >Bine, bãieti !<, îndreptându-se spre alte unitãti.

De sus ploaia cãdea ca un torent peste capetele noastre descoperite. Eram uzi leoarcã, dar fericiti cã l-am vãzut pe Cãpitan. Între timp ploaia s-a mai domolit. Eu mã tin cu Gãinã pe urmele Cãpitanului, nescãpându-l din ochi nici o clipã, urmãrindu-i orice vorbã si orice gest. Coloana se pusese în mers spre casa lui Erhan. L-am urmat pânã a intrat în casã, unde a stat de vorbã cu profesorul nostru de liceu, Alex. Bogza, care cu aceastã ocazie si-a fãcut intrarea oficialã în Legiune. În primãvara anului 1938, prof. Bogza a expiat 3 luni de puscãrie pentru cã se înscrisese ca apãrãtor în procesul Cãpitanului.

De la Erhan m-am întors împreunã cu Gãinã la liceu, unde în dupã amiaza aceea aveam examenele de fine de an. Dupã douã zile, terminând cu examenele, am urcat si noi, câtiva frati de cruce, Rarãul, ca sã ne facem stagiul la tabãra de muncã. Pe Gavril Ilies, cu care, trei ani în urmã, începusem la liceul nostru lupta nationalistã, dar în afara metodelor Frãtiilor de cruce, pânã a venit Gãinã de la alt liceu si-a introdus sistemul legionar din care fãcuse parte acolo, l-am gãsit deja în tabãrã. El fusese primul elev eliminat din liceu pentru activitate legionarã si-acum îsi continua scoala în >Tabãra de la Rarãu<.

Ne gãseam adunati la aceastã scoalã de nationalism cam o sutã de legionari din toate colturile Bucovinei. Atunci l-am cunoscut pe comandant-ajutor Gheorghe Macrin, care tinea din ordinul Cãpitanului sedintele de searã ; pe comandant-ajutor Vasile Posteucã, care ne distra noptile senine cu fluierul si cu povestile sale, cum îi stã bine unui poet ; pe comandant-ajutor Filon Lauric, spadasinul neînfricat al Bucovnei ; pe comandant-ajutor Ion Biceagã, pe Zucov, Pânzaru si multi alti fruntasi ai studentimii bucovinene si ai Miscãrii Legionare.

Am fost repartizat la cãratul pãmântului cu targa împreunã cu Ion Nemteanu, o figurã legionarã frumoasã a Bucovinei, care a cãzut la Odesa. Nemteanu, înalt ca un munte si voinic ca un haiduc, încãrca targa pe mãsura puterilor lui, de sã se înconvoaie el însusi sub povara ei. Eu mã fortam sã fac fatã bunã, dar când nu mai puteam, mã ajuta Ilies, care si el era voinic ca un brad si fãcea parte din echipele-targã. Lui Nemteanu i-am prorocit cã-l voi freca si eu odatã, dar Dumnezeu a vrut altfel.

Din când în când Cãpitanul, însotit de Bãdia Iasinschi, seful de pe atunci al Bucovinei, fãcea inspectia lucrãrilor si ne antrena la câte-o joacã. Într-o zi ne-a arãtat cum se tinteste cu pistolul, luând de tintã pãlãria lui Nemteanu, pe care acesta o tinea în mânã la o distantã de 30 de metri. Atunci am vãzut ce tintas era Cãpitanul.

Cu ocazia aceasta am fãcut si un fel de luptã >de-a cãlarele<. La un ordin, toti legionarii au pãrãsit lucrul si s-au adunat pe un podis între Schit si tabãrã. S-au împãrtit apoi în douã grupuri adverse, fiecare grup încolonându-se pe douã rânduri si postându-se unul în fata celuilalt. La un alt ordin, rândul din spate încãlecã pe cel din fatã si apoi cele douã grupuri adverse se ciocnirã în iures nebun unul de altul, cãlãretii izbindu-se unii pe altii cu umerii, bratele trebuind sã rãmâie încrucisate pe piept. Pânã la urmã a rãmas cãlare un singur legionar, toti ceilalti cãlãreti zãceau prãbusiti la pãmânt. Necazul meu a fost cã am fost ultimul care am cãzut. Din întâmplare am avut cel mai bun cal, deoarece stãteam pe umerii lui Pânzaru, care era cel mai voinic dintre legionarii din tabãrã. Calul a fost bun, însã cãlãretul prea pirpiriu. Învingãtorul a primit drept recompensã o sticlã de lapte, care nu era chiar de dispretuit, deoarece noi ne hrãneam mai mult cu mãmãligã si ceai. Aceeasi mãmãligã si ceai a fost mai târziu si mâncarea noastrã principalã la Carmen Sylva. Se vede însã cã nu mâncarea ne tinea voiosi si sãnãtosi, ci figura Cãpitanului si misiunea noastrã !

Peste câteva zile s-a încheiat din nou frontul si Cãpitanul si-a luat rãmas bun de la Rarãu, lãsându-l pe Biceagã comandant de tabãrã. Nu stia nici el si nimeni cã aceasta va fi ultima întâlnire cu Rarãul, pe care l-a iubit mai mult decât orice munte românesc si pe culmile cãruia a luat o parte din cele mai mari hotãrâri ale sale !

În imaginatia mea de adolescent, acele zile si mai ales acele nopti senine si haiducesti de pe Rarãu, petrecute în prezenta Cãpitanului, au încrestat în mine imagini ce nu se vor mai sterge niciodatã din memorie. Are muntele acesta, ales anume de Cãpitan pentru formarea gândurilor si planurilor sale, o majestate pe care putini semeni ai sãi o mai au ! Cu o putere de chemare inexplicabilã, de leagã Pietrele Doamnei, cu cuiburile lor de vulturi, de cerul pe care-l atingi aproape cu mâna, de plaiurile înconjurate de brãdet, de stâna haiducului Ulian, gazdã a legionarilor ascunsi prin munti de urmãririle poterasilor din vale, de orizonturile largi ce se deschid pretutindenea…Când în zori de zi privesti din înãltimea Pietrelor Doamnei peste marea de ceatã de pe vãile de la poalele lor, trãiesti senzatia singurãtãtii olimpice. Iar când, sub puterea soarelui crescând la orizont, marea de ceatã se frânge treptat, lãsând sã aparã tot mai multe pãduri, lanuri, ape si asezãri omenesti, ce se pierd în orizonturi abia cuprinse cu ochiul, aceastã panoramã mãreatã îti dã impresia cã asisti, dezlegat de orice cãtusi omenesti, la însusi fenomenul etern al creatiei.

Nu-i de mirare cã acel ce si-a luat angajamentul sã formeze un nou tip de om, si-a ales drept model aceastã naturã mãreatã ! Astãzi, ori de câte ori îmi amintesc de acele momente si de acea priveliste, nu mi-o pot închipui fãrã chipul Cãpitanului. Miturile amândurora se confundã în unul singur si eu vãd înaintea mea Rarãul Neamului Românesc.


Articol publicat de D. Leonties în brosura >Mãrturii despre Legiune<, apãrutã în anul 1967