Era cumpãna dintre douã secole, unul în care o mânã de patrioti au reusit sã adune -în sfârsit- mãcar o parte dintre fiii Neamului si un altul, în care, dupã realizarea cu enorme sacrificii a României întregite, politicieni verosi s-au aruncat ca hienele asupra ei, persecutând si ucigând pe toti acei ce le stãteau în cale, sãpând astfel la temeliile tãrii si pregãtindu-i calea la care a ajuns astãzi, ciopârtitã si zdrobitã sufleteste.

Sub acest semn al cumpenei s-a nãscut în Iasul spiritualitãtii românesti Corneliu Zelea Codreanu la 13 septembrie 1899, ziua Sf. Mucenic Corneliu Sutasul, cu al cãrui nume va fi si botezat. Ursitoarele n-au fost bune cu el si i-au pus în leagãn numai suferinte, luptã si moarte nãpraznicã.

Crescut la umbra si sub influenta tatãlui sãu, neobositul luptãtor nationalist Ion Zelea Codreanu -profesor la liceul din Husi- tânãrul Corneliu va face liceul la Mânãstirea Dealului. În vacantã fiind la Husi, începe rãzboiul de eliberare si elevul Corneliu nu stã mult pe gânduri. El se anuntã ca voluntar si ia parte în regimentul la care a fost repartizat si unde tatãl sãu era acum maior, la luptele din Carpati si din Ardeal. Când însã armata românã, mizerabil dotatã cu armament, a fost nevoitã sã se retragã sub presiunea ofensivei germane, numãrând mii de pierderi inutile, colonelul Piperescu, intuind catastrofa militarã ce avea sã vinã, l-a trimis pe tânãrul Corneliu Codreanu (17 ani) la scoala militarã din Botosani, unde în final s-a eliberat cu gradul de sublocotenent de rezervã. Între timp rãzboiul s-a terminat, dar la rãsãrit apãruse o nouã amenintare pentru abia fãurita Românie Mare : hoardele bolsevice.

Cum aceastã amenintare nu îngrijora prea mult pe guvernanti, majoritatea preocupati de acapararea a cât mai multor bunuri din noile provincii, tânãrul Corneliu Codreanu, împreunã cu prieteni si elevi de liceu care îi împãrtãseau temerele, s-au adunat în pãdurea Dobrina de lângã Husi, unde au hotãrât -sub jurãmânt- sã se opunã cu arma în mânã la încercarea acestor hoarde bolsevice de a trece Nistrul, fiind convinsi cã vor fi urmati de multi altii. Acestui jurãmânt de la Dobrina, Corneliu Codreanu i-a rãmas credincios întreaga sa viatã si împreunã cu lupta împotriva coruptiei au constituit obiectivele tuturor actiunilor si învãtãmintelor sale, problema evreiascã fiind tangentialã si numai când Evreii erau promotorii comunismului sau ai coruptiei.

Atât Corneliu Codreanu, cât si toti acei care au luptat pe front au fost martori la catastrofele militare, dar si la cele din spatele frontului, cauzate de o conducere politicã incapabilã sã le prevadã si cu atât mai putin sã le împiedice. Atunci când acestia ->Generatia de foc<- s-a întors de pe front cu hotãrârea de a-si da contributia lor la consolidarea >României Mari<, obtinutã cu atâtea sacrificii, deceptia lor a fost enormã. Marginalizati si redusi la neputintã de o clicã de politicieni corupti, care nu urmãreau decât o cât mai rapidã îmbogãtire, ei s-au resemnat în pasivitate -cu mici exceptii-, iar altii s-au adaptat alãturându-se politicienilor, descrisi de fostul ministru de interne din acea vreme, Constantin Argetoianu, astfel : >Dezordinea si destrãbãlarea domneau în toatã administratia tãrii<.

În toamna 1919 Corneliu Codreanu se înscrie la facultatea de drept din Iasi. Aici el gãseste o puternicã activitate comunistã, nu numai la studenti si majoritatea profesorilor universitari, dar si la muncitorii numeroaselor fabrici si ateliere, în timp ce autoritãtile statului asistau pasive la zilnicele manifestatii si marsuri pe strãzile Iasului, fluturând drapelele rosii ale revolutiei bolsevice.

Îngrozit de perspectiva extinderii comunismului si în abia întregita noastrã tarã, încã foarte departe de o unitate si sufleteascã, Corneliu Codreanu se hotãrãste sã opreascã aceastã evolutie. La început singur, în curând sprijinit de un mic grup de studenti si de profesori, iar mai târziu împreunã cu muncitorii lui Constantin Pancu, el se aruncã în luptã, riscându-si deseori viata, reusind pânã la urmã sã rãstoarne periculoasa evolutie atât a muncitorimii, cât si a studentimii iesene, care a devenit ulterior exemplu si motor al studentilor de la celelalte universitãti ale tãrii. Pe parcursul acestor actiuni si lupte, care deseori au avut momente dintre cele mai dramatice, Corneliu Codreanu a trebuit sã constate cã propagandistii si agitatorii comunisti erau Evrei, iar conducerea organizatiilor comuniste ale muncitorilor erau exclusiv tot în mâna Evreilor, multi dintre ei fiind trimisi de sovietele din Rusia. O astfel de situatie o certificã în memoriile sale Const.Argetoianu, care ca ministru de interne era obligat sã o cunoascã si care, fiind mare grad masonic, nu-l poate nimeni bãnui de antisemitism. El scrie : >Aproape fiecare Evreu a fost în acei ani un agent al Moscovei… Pentru faptul cã guvernul Sovietelor era aproape exclusiv în mâna coreligionarilor lor, Evreii din România au vãzut în comunism posibilitatea de a se înstãpâni si asupra tãrii noastre si s-au pus pe lucru<. Era deci evident pentru Corneliu Codreanu ca pericolul comunist sã se transforme într-un pericol evreiesc, cu atât mai mult cu cât tot Evreii erau si guvernatorii coruptiei.

În România Mare se aflau multi Evrei. Peste foarte putinii proveniti din infiltratii khazare individuale, sau indivizi chemati de domnitorii pãmânteni pentru meseriile lor speciale si care în decursul veacurilor au fost asimilati, Evreii au venit în mai multe valuri în Principate si în Vechiul Regat, iar prin >Marea Unire< o imensã cantitate de Evrei din Ardeal, Bucovina si Basarabia au devenit cetãteni români, adãugându-se celorlalti, încetãteniti la presiunea lui Bismark si acum a lui Clemenceau. În acelasi timp o permanentã infiltratie din Galitia, dirijatã de oficinile evreiesti, era repede încetãtenitã prin coruperea autoritãtilor.

Acesti Evrei, ajutati de organizatiile lor din tarã si din afarã, precum si de o birocratie coruptã, au reusit sã acapareze în largi pãrti ale tãrii comertul, meseriile, industria si majoritatea presei, iar în învãtãmânt -unde se formeazã viitorii conducãtori ai tãrii- depãsiserã cu mult pe Români, ca numãr, dar nu numai numeric. Din cauza putinelor burse, studentii români, proveniti din mediul rural pauperizat de o politicã falimentarã, erau în dezavantaj fatã de studentii evrei care veneau din mediul urban mult mai înstãrit.

Corneliu Codreanu a înteles repede implicatiile pentru viitorul Neamului a acestei duble amenintãri, din partea pericolului comunist si a pericolului evreiesc. Când împreunã cu Ion Mota si altii au reusit sã convingã de aceste pericole studentimea de la toate universitãtile tãrii, acestea au cerut guvernului limitarea numãrului studentilor evrei în facultãti la procentajul Evreilor pe tarã, precum si îmbunãtãtiri materiale pentru studentii români, ca burse, cãminuri, cantine. Doleantele lor au fost respinse, studentii au rãspuns cu o grevã generalã. Guvernul a rãspuns la rândul sãu cu represalii si a respins toate doleantele. Mai mult, a acordat prin lege cetãtenia tuturor Evreilor ce se aflau la acea datã pe teritoriul tãrii, chiar si valului proaspãt adus din Galitia, în asteptarea acestei legi.

Dupã un an de grevã esuatã, care nu i-a adus decât pierderea unui an de învãtãmânt, studentimea a iesit înfrântã si deceptionatã. În fata acestui total esec, Corneliu Codreanu, Ion Mota si altii au îndrãgit pentru un moment actul disperat al pedepsirii marilor vinovati de coruptie si nesocotirea intereselor Neamului, dar fiind trãdati, ei au fost arestati si închisi la Vãcãresti. Acolo între zidurile umede ale închisorii, în lungi meditatii, analize si discutii, ei au ajuns la convingerea, cã cea mai mare parte de vinã pentru starea mizerabilã a Natiunii nu o poartã atât Evreii, care-si promoveazã interesele lor prin coruptie, cât guvernantii, clasa politicã si functionarii care, în loc sã apere interesele Neamului, se lasã corupti de Evrei. Cãci dacã acestia nu vor mai avea pe cine cumpãra, se vor integra în economia productivã a tãrii, iar dacã nu, ne vor pãrãsi de bunã voie. Pentru a ajunge însã la acest stadiu, trebuie ca tineretul român, în special cel universitar, sã fie educat si transformat în luptãtori hotãrâti împotriva atât a comunismului, dar mai ales a coruptiei de orice fel. Hotãrâti sã înceapã aceastã transformare a tineretului, cu toatã sãrãcia lor lucie, ei se decid sã rãmânã nedespãrtiti, dupã ce vor fi eliberati. Trimisi în judecatã, ei, pentru complot, Mota în plus pentru tentativã de omor -pentru cã a încercat sã-l pedepseascã pe trãdãtor- , ei toti au fost achitati, în aplauzele multimii, care astepta cu încordare sentinta. Odatã liberi, >Vãcãrestenii< încearcã sã realizeze planul lor în cadrul LANC-ului, dar sunt mult frânati de profesorul A.C.Cuza care, neagrând o organizare în Liga sa, reducea lupta politicã la interventiile lui în Parlament, mult temute de adversari din cauza limbii sale ascutite.

Dupã evenimente dramatice, ca bãtãlia de la Ungheni, arestarea si torturarea de cãtre Manciu, urmatã de împuscarea acestuia, din stare de legitimã apãrare, noua arestare, procesul si achitarea de la T.Severin, precum si altele mai putin dramatice, ca nunta de la Focsani, episodul Grenoble, si ruptura LANC-ului, Corneliu Codreanu se desparte si el de profesorul A.C.Cuza si la 24 iunie 1927 înfiinteazã Legiunea Arhanghelul Mihail, în prezenta >Vãcãrestenilor< Ion Mota, Radu Mironovici, Ilie Gârneatã si Corneliu Georgescu, dar fãrã Tudose Popescu, între timp decedat. În fata icoanei Arhanghelului Mihail, identicã icoanei din capela de la Vãcãresti, Corneliu Codreanu a asezat Legiunea sa sub protectia Arhanghelului luptãtor, definindu-i prin aceasta si misiunea ei : sã lupte neînfricatã, ca România sã fie condusã numai de oameni incoruptibili, motivati numai de interesele Neamului si pentru a cãrui apãrare ei sã fie gata la orice sacrificiu.

Acest 24 iunie 1927 a fost o piatrã de hotar pentru Neamul nostru, ajutându-l sã reziste la gravele zguduiri istorice care au urmat si îl va ajuta -fãrã îndoialã- si în viitor, ca sã-si regãseascã sufletul zdruncinat de comunism. De acum înainte, Corneliu Codreanu -Cãpitanul- , cum l-a numit Mota si apoi toti legionarii, îsi va dãrui fiecare clipã din scurta lui viatã pentru realizarea unui organism destul de puternic, pentru a putea rezista la dusmãnia si persecutiile din partea guvernantilor corupti sau masoni, ce aveau interese oculte, dictate din afara tãrii. Puterea acestor dusmani era enormã : finante, medii, organe statale si sprijin international. Corneliu Codreanu avea însã de partea lui hotãrârea de a învinge, credinta în ajutorul ceresc si al Arhanghelului Mihail, precum si convingerea cã sufletul neîntinat al Neamului îl va aproba si-l va sustine în aceastã confruntare atât de inegalã. Iar dacã va fi nevoie, el dispunea de cea mai redutabilã armã, propria sa cenusã.

Imediat dupã înfiintarea Legiunii, Corneliu Codreanu cheamã alãturi de el pe toti acei ce sunt îngrijorati de viitorul Neamului si al României Mari, a cãrei consolidare era periclitatã. La apelul lui au rãspuns multi tineri, dar si oameni în vârstã, înselati în sperantele puse în altii. Cu cei tineri si cu cei mai putin tineri, Corneliu Codreanu începe un program diversificat de educatie, cu scopul de a-i desprinde de influentele mediului din care veneau si a-i transforma, pânã la urmã, în cu totul alti oameni, cãrora el le cerea :

Sã creadã în Dumnezeu si în credinta crestinã,

Sã-si iubeascã Neamul si sã creadã în viitorul lui,

Sã fie oricând gata de jertfã pentru apãrarea credintei si a intereselor permanente ale Neamului,

Sã iubeascã pe camarazii sãi, precum si pe semenii cãzuti în restriste,

Sã fie disciplinat prin vointa sa proprie, constient fiind cã fãrã disciplinã nu poate fi unitate si deci biruintã,

Sã combatã trãdarea oriunde se aratã, ea fiind racila care a împiedecat de-a lungul secolelor împlinirea destinului nostru ca Neam,

Sã fie cinstit si sã combatã coruptia, care împreunã cu trãdarea sunt cel mai mare pericol pentru existenta Neamului nostru,

Sã fie corect, atât fatã de sine cât si fatã de altii,

Sã fie moral,

Sã fie modest, sã nu se laude si sã respingã lingusirile,

Sã fie rãbdãtor la insulte, persecutii, chinuri si închisori, stiind cã biruinta Neamului cere sacrificii, chiar si pe cel suprem,

Sã nu fie las, sã-si recunoascã greselile si sã-si asume rãspunderea faptelor sale.

Iar mai târziu, Cãpitanul cerea legionarilor sãi, ca mai înainte de a lua o initiativã, sã se întrebe mai întâi dacã ea este în interesul Legiunii, apoi dacã foloseste Neamului si în sfârsit dacã ea este plãcutã lui Dumnezeu. Numai atunci o initiativã este corectã, când la toate aceste întrebãri rãspunsul este pozitiv.

Reusita acestei neobisnuite experiente a întrecut asteptãrile si în scurtã vreme Cãpitanul putea conta pe numerosi aderenti, care au trecut cu succes etapele educative, devenind astfel legionari. Cum era de asteptat, fatã de actiunea de educare a tineretului pe preceptele enuntate anterior, doveditã acum ca posibilã, clasa politicã, înstrãinatã si coruptã, s-a vãzut grav amenintatã în însãsi existenta sa ; deasemeni si evreimea, care a cerut ajutorul organismelor ei mondiale. Ca urmare, Legiunea a avut de îndurat persecutii din ce în ce mai agresive, arestãri, asasinãri, dizolvãri si interdictii, iar Cãpitanul a devenit persoana cea mai urâtã, calomniatã si atacatã a presei dirijate de guvernanti si de Evrei.

În decurs de numai zece ani si în ciuda tuturor persecutiilor îndurate, Legiunea Cãpitanului a ajuns atât de puternicã, încât a cucerit încrederea majoritãtii Neamului si ar fi trebuit sã formeze guvernul împreunã cu cele 300.000 de voturi furate si date liberalilor. În panicã, regele si camarila sa, precum si organismele mondiale ale Evreilor, au decis distrugerea fizicã a lui Corneliu Codreanu si a Legiunii sale, care amenintau atât afacerile lor murdare, cât si orientarea lor externã, de apropiere de Soviete. Regele Carol însã, nu era încã pregãtit pentru o luptã deschisã cu Legiunea. El a chemat la guvern minusculul partid antisemit Goga-Cuza, pentru a arunca praf în ochii Germaniei, impunându-i însã doi oameni de încredere în ministerele cheie : Armand Cãlinescu si general Antonescu. Dupã 44 de zile Patriarhul Miron Cristea este numit în locul lui Goga, iar numai dupã douã zile, la 12 februarie 1938, Carol instaureazã dictatura sa personalã, abolind Constitutia si anuntând un plebiscit, al cãrui rezultat de 100% va fi asigurat de vechiul si noul Ministru al Apãrãrii, general Antonescu. Prin decrete si mãsuri politienesti prohibitive, Carol loveste în Legiune, cãutând sã o slãbeascã si s-o intimideze, convins cã si Corneliu Codreanu este la fel ca ceilalti politicieni, sensibili la favoarea regalã. Când Carol a crezut cã Legiunea este la capãtul rezistentei, el a aranjat o întâlnire secretã ci Cãpitanul si i-a oferit functia de prim-ministru al tãrii, cerând în schimb ca el, Carol, sã fie Seful Miscãrii Legionare, iar Codreanu numai ajutorul sãu. Indignat de refuzul neasteptat al propunerii sale, regele Carol s-a decis sã nu mai amâne executarea planului de distrugere a Miscãrii Legionare. Dupã ce, printr-o vizitã oficialã si-a asigurat sustinerea guvernelor de atunci francez si englez, precum si indiferenta lui Hitler, regele Româmiei a ordonat executarea planului criminal. Cãpitanul se afla în închisoare, condamnat în douã procese, din ordin regal, iar Nicadorii si Decemvirii îsi executau în aceeasi închisoare condamnarea pe viatã, în timp ce un mare numãr de fruntasi legionari se aflau, fãrã procese, în închisori si lagãre de concentrare. În noaptea Sfântului Andrei, 29/30 noiembrie, Corneliu Codreanu, Nicadorii si Decemvirii sunt strangulati dupã ritualul talmudic, în timp ce erau transportati la Jilava, unde odatã adusi, au fost împuscati în spate si aruncati într-o groapã pregãtitã. Peste ei s-au turnat 15 damingene cu vitriol, pãmânt si un bloc de beton greu de 40 de tone, ascuns cu rãzoare de iarbã.

Desi stiind cã va fi ucis, Cãpitanul s-ar fi putut sustrage pãrãsind tara, el a acceptat însã jertfa supremã, convins cã numai astfel opera sa va putea dãinui. Atât învãtãtura, dar mai ales jertfa lui, precum si aceea -la fel de consimtitã- a lui Mota si Marin au fãcut posibile supravietuirea Legiunii, izgonirea regelui criminal si a Evreicei, precum si rezistenta ei la noile si sângeroasele prigoane -ultima lungã de 50 de ani- în care toatã bestialitatea talmudo-comunistã, depãsind orice închipuire omeneascã, a încercat sã o steargã, nu numai din prezent si viitor, dar chiar si din trecut.

Cãlãii care l-au ucis pe Corneliu Codreanu au vrut ca el sã disparã pe vecie, ascunzându-l sub blocul de beton camuflat cu iarbã, ca si comunistii, care iarãsi i-au ascuns osemintele de abia regãsite si reînhumate, dar ei toti s-au înselat. Miselia lor l-au fãcut pe Cãpitan cu atât mai viu si mai omniprezent. El a fost, este si va fi prezent în inima fiecãrui legionar, în prigoane alinându-le suferintele în temnite si în hrubele de torturã, iar astãzi întãrindu-i în misiunea lor de a face cunoscutã învãtãtura lui si a creea noi discipoli, care în viitor sã lupte pentru împlinirea crezului sãu, acesta nefiind altceva decât nãzuintele si interesele permanente ale Neamului nostru. Corneliu Codreanu a fost si va rãmâne dascãlul si mentorul Neamului -în ciuda tuturor adversitãtilor- pentru cã el este >unul dintre aceia care dupã moartea lor, nu numai cã supravietuiesc, dar si cresc tot mai mult cu timpul, ajungând sã îndrumeze viata Neamului lor, ba chiar sã influenteze si viata altor Neamuri<. (Grigore Manoilescu).