>Fericit cel ce n-a vãzut si a crezut<.

Niciodatã aceste cuvinte din Sfânta Scripturã n-au avut mai mult înteles pentru mine ca în clipa în care evoc începuturile mele în Miscarea Legionarã. Cei ce au trãit lungã vreme lângã Cãpitan, sã creadã nestrãmutat în el, nu mai rãmâne îndoialã.

Eu când am intrat însã în oastea lui, în una din zilele anului de prigoanã 1933, l-am urmat fãrã sã-l fi vãzut vreodatã. L-am urmat intuitiv, pe drumul legendelor create de faptele sale mãrete, asa cum generatii întregi de Români au pornit sã facã istorie pe urmele legendelor lui Decebal, Stefan cel Mare sau Mihai Viteazul. Numai cã eu aveam cel putin posibilitatea sã stiu cã el se gãseste printre noi si cã într-o bunã zi mã voi încrucisa cu fãptura lui mãreatã, în carne si oase.

Si iatã, se pare, cã acest moment crucial a sosit. În anul 1935 se anuntã înfiintarea taberei de la Carmen Sylva, în care Cãpitanul cheamã legionarii din toatã Tara la cea mai mare scoalã de cadre pe pãmântul românesc. Împreunã cu alti camarazi cernãuteni, mi-am pregãtit cu înfrigurare bagajele. Eram gata de plecare, când, în ajunul evenimentului, mã trezesc cu politia în casã. La perchezitia fãcutã, au gãsit sub saltea >actul compromitãtor<, pe care îl aduseserã cu dânsii din biroul politiei. Aducându-mi-l, mi-au pus în vedere sã renunt la plecare sau sã trag consecintele.

Dupã un an si jumãtate, visul meu s-a împlinit totusi. E adevãrat, în alte împrejurãri, în care nici cei mai înversunati dusmani ai Legiunii n-ar fi putut împiedeca pe legionari, sã-si vadã în persoanã Cãpitanul. Era însã unul din cele mai tragice momente ale vietii lui : întâlnirea cu cele mai sfinte jertfe legionare, la intrarea pe pãmântul tãrii a trupurilor neînsufetite ale lui Mota si Marin.

Totusi, dusmãnia conducerii tãrii nu s-a oprit nici în fata acestui înalt act crestinesc. Guvernul a interzis depunerea sicrielor în Catedrala din Cernãuti. Atunci Cãpitanul s-a prezentat personal la prefectul judetului, liberalul Gheorghe Vântu, care i-a ajutat în repetate rânduri pe legionari, rugându-l sã intervinã pentru revocarea ordinului. În urma acestei stãruinte a primit aprobarea de a depune sicriele în Catedralã, pânã a doua zi. Acolo s-a fãcut o slujbã mãreatã pentru sufletele eroilor. Au participat nu numai legionari din împrejurimi, ci toatã lumea care fusese miscatã de acest eroism, indiferent de nationalitate. Într-o ordine perfectã, studentimea a strãbãtut din nou strãzile Cernãutilor, în costume nationale, împodobite cu cocardele : >Daciei, >Arboroasei<, >Junimei< si altor asociatii studentesti. Au dat onorul din urmã spadasinii >Bucovinei< si >Moldovei<, cât si asociatilor studentesti ale celorlalte nationalitãti conlocuitoare, în culorile lor nationale.

Pentru prima datã în istoria ei de la unire, nationalitãtile conlocuitoare s-au ridicat peste iredentism si particularitãti si s-au închinat cu respect în fata eroismului legionar. A fost unul din cele mai mãrete momente pe care le-a trãit capitala, astãzi atât de îndureratã, a Bucovinei,

În mijlocul Catedralei se ridicã, peste capetele tuturora, un singur om, înalt ca destinul ce-l purta pe umeri, trist ca momentul despãrtirii de cel mai bun prieten si camarad de luptã, privind dincolo de sicriu si catapeteasmã, poate spre apocalipsul ce asteaptã neamul, poate spre steaua mântuirii lui. Cine mai putea cuprinde adâncimea privirilor lui ? Cãpitanul vãzut de mine pentru prima datã în viatã si pãstrat încrustat în fãptura mea pentru tot drumul ce-mi mai rãmâne de strãbãtut pe aceste poteci pãmântene. Asa l-am dorit, asa l-am gãsit, asa îl pãstrez : înalt si singur, lângã noi si în afarã de noi, printre noi si imens de sus peste noi.

La 13 Februarie, în Bucuresti, am pãsit pe urmele lui, în urma sicrielor, pânã au fost coborâte în cripta de la Casa Verde. Despãrtirea de Mota a însemnat pentru mine întâlnirea cu Cãpitanul în carne si oase. Cutremurãtoarea despãrtire legionarã a fost pentru legionari o zguduitoare întâlnire legionarã.

De-acum momentele tragice ale Legiunii urmau sã se desfãsoare vertiginos. La 9 Octombrie 1937, moare generalul Cantacuzino-Grãnicerul, seful partidului >Totul pentru Tarã<, erou al rãzboiului de întregire.

Am plecat cu o delegatie de legionari cernãuteni, sã-i dãm ultimul onor pe pãmânt. Ajunsi la Bucuresti, ne-am prezentat la sediul din strada Gutenberg. Acolo ne-a întâmpinat Cãpitanul, strângãnd cu cãldurã mâna fiecãruia în parte si întrebându-ne câte ceva, ca un bun pãrinte al tuturor legionarilor.

Apoi, l-am urmat pe Cãpitan spre Bisericã. Trecãtorii s-au luat dupã noi ; ferestrele se deschideau si lumea striga : >Uite-l pe Cãpitan<. Parcã era pe vremea când Sfintii Apostoli porneau sã propovãduiascã cuvântul lui Dumnezeu. Oamenii se luau dupã el, simtind cã numai cu dânsul este adevãrul.

Generalul ne astepta în Bisericã, întins pe catafalc, drept si mândru în maiestatea sa, îmbrãcat în cãmasã verde pe care strãlucea ordinul >Mihai Viteazul<. Purtãtorii acestui ordin defilau în fata lui, dându-i onorul. Legionarilor nu li s-a permis sã aparã în cãmasã verde. De aceea, câteva sute de legionari s-au îmbrãcat în mantale negre, i-au dat onorul si apoi l-au condus în coloanã de mars, spre locul odihnei de veci. Comanda a avut-o, dupã câte îmi amintesc, Bartolomeu Livezeanu.

Acestea au fost ultimele clipe când l-am vãzut pe Cãpitan.

Anul care a urmat a fost un an de lupte crâncene cu dusmanul, pus pe uciderea noastrã. În vâltoarea luptelor, momentele scurte în care l-am vãzut pe Cãpitan si sorbi din ochi, mi-au dat putere sã rezist si sã cred în misiunea lui.

Apoi a urmat acea zguduitoare crimã din pãdurea Tâncãbesti care ne-a îngrozit pe toti, pentru moment. În dimineata când am citit comunicatul toatã garnizoana legionarã din Cernãuti a fost mobilizatã si pusã în stare de alarmã. Am organizat echipe pe strãzile principale si la punctele strategice. Eram gata cu totii de-a rãsturna totul ce ni s-ar fi pus în cale. Dar curând am primit ordinul de sus, sã pãstrãm liniste si sã ne pãstrãm calmul. Guvernul lansase zvonul cã, Corneliu Codreanu ar fi fugit în strãinãtate. Aceastã minciunã i-a servit guvernului în acel moment, dar si nouã.

La reînhumarea rãmãsitelor pãmântesti ale Cãpitanului si ale celor 13 fruntasi legionari, asasinati împreunã cu dânsul, am fost din nou prezent, fiind delegat din partea Prefecturii Capitalei, cu serviciul de ordine în fata Bisericii Ilie Gorgani.

De dincolo de moarte, în fata sicriului sãu, am fost înfiorat de imaginea lui, cu aceeasi putere cu care fusesem înfiorat de fãptura lui vie. Am plâns în acel moment soarta neamului si i-am blestemat pe cei ce i-au deschis mormântul în culmea puterii lui de creatie si realizare.

Cel ce a fost rupt de noi cu silnicie, s-a încrustat în noi pe vesnicie si stã la postul sãu de comandã, ca atunci când, viu, îsi comanda legionarii si deschidea drum nou neamului românesc.

E mult de atunci, de la prima mea întâlnire cu Cãpitanul. Evenimentele au luat forme apocaliptice, dar linia pe care a trasat-o el, în sufletul meu, a rãmas mereu actualã, cu toatã avalansa obstacolelor, a loviturilor care riscau, fie sã mã întoarcã din drum, fie sã dispar fizic, lipsit de orice protectie.

Fuga din tarã în Bulgaria, de aici la Viena, la Rostock si terminând cu lagãrul de exterminare, Buchenwald, cu morti cu miile si pânã pe frontul de pe Oder, de câte ori nu riscam sã-mi las viatã ?

Douã elemente mi-au ghidat pasii : credinta în Dumnezeu si dragostea de Neam, duse amândouã pânã la angajarea totalã.

Dacã dragostea de Dumnezeu mi-a fost transmisã de pãrintii mei, adânc crestini, dragostea de Neam, asa cum am trãit-o si am servit-o pânã acum, ea mi-a fost transmisã de un om mai presus de toti, Cãpitanul. Ea nu mi-a fost transmisã prin cuvânt, ci ea mi-a fost dat sã o apropii, sã fiu pãtruns de ea, din priviri, din acei ochi calzi si fermi, veghind asupra caracterului intransigent, dus pânã la dãruire de sine.

Simt aceastã privire si azi, la frumoasa vârstã pe care Dumnezeu mi-a îngãduit sã o ajung, la 88 de ani, privire care mã observã, mã învãluie cu aceeasi cãldurã de odinioarã, de dincolo, de unde mã îndeamnã la încredere, sã mentin calea pe care a mers el, pânã ce Cel Puternic l-a chemat la El.

Si drumul meu a fost lung, pândit la fiecare încrucisare de drumuri, ademenit, amenintat, pânã chiar în tara libertãtii totale, unde am gãsit refugiu, sã fiu din nou izolat între patru ziduri de temnitã, într-un proces urzit din imperiul bolsevic de pe malurile Dâmbovitei, pentru cã n-am renuntat a-mi iubi Neamul, credinta strãmoseascã si imaginea celui ce mi-a definit cursul vietii mele, Cãpitanul.

Cu gândul la el, acum când se împlineste un secol de la venirea lui pe plaiurile românesti, de ziua lui Corneliu Sutasul, al cãrui nume îl poartã, încerc o mare tristete, cã a fost împiedecat sã-si serveascã Neamul în momente de grea cumpãnã, când existenta lui însãsi era amenintatã, dar si o mare fericire a-mi aminti de el, atunci când mi-a strâns puternic mâna, sã-mi transmitã, ca un testament, fiorul angajãrii mele pânã la sacrificiu.

Cu seninãtate, asteptând noua întâlnire cu el, Cãpitanul, cea de dincolo, simt bucuria de a nu fi gresit calea trasatã de el si în deplinã constiintã, mi-am împlinit datoria, fatã de Dumnezeu si Neamul meu.


27 iunie 1999